joi, 24 decembrie 2009

Craciun Fericit!

Dragele mele dragi si dragii mei dragi,
Maine e Craciunul si e de bine! Mai mult sau mai putin comercial, mai mult sau mai putin simbolic, lumea inca il sarbatoreste si asta e un semn incurajator.
Sper ca pentru fiecare dintre voi spiritul asta de Sarbatoare sa fie suficient de puternic incat sa nu mai conteze cat aveti de luptat pentru cumparaturi in supermarketuri, sa nu mai conteze blocajul din trafic la iesirea din oras, sa nu mai conteze ca nu puteti cumpara chiar toate lucrurile pe care ati vrea sa le faceti cadou celor dragi (pana la urma incercam inca sa ne autoconvinem ca nu partea maeriala e cea importanta, nu?). Va doresc doar tuturor sa ajungeti „acasa”, acolo unde sufletul vostru se simte acasa, sa simtiti din plin liniste si relaxare alaturi de cei dragi, sa nu mai existe nici un fel de griji macar pentru o zi-doua, sa simtiti ca ati primit tot ceea ce aveti nevoie, sa simtiti mirosul de brad adevarat si pe cel de cozonac proaspat scos din cuptor, sa fiti veseli ca niste copii alaturi de copii pe cat posibil, sa ascultati sau chiar sa cantati colinde cu toata inima, sa credeti in Mos Craciun, in miracole si magie! Construiti amintiri frumoase pentru suflet alaturi de cei pe care ii iubiti si nu ezitati sa le spuneti celor dragi ca va sunt dragi!
Craciun fericit!

marți, 22 decembrie 2009

De la Mos Craciun darnic si bun :))


Si sunt mult mai mici decat par in iamgine. :))

De Craciun

Si mie imi miroase deja a Craciun. De ceva vreme si din ce in ce mai mult. Aprinderea beculetelor de pe 5 decembrie si ghirlandele care impodobesc strazile principale din minunata noastra capitala europeana nu prea m-au impresionat. Dar probabil mi-a fost de mare ajutor zapada care s-a asternut peste tot si care imi place la nebunie in ciuda problemelor pe care le-a creat. Si mai e si faptul ca am schimbat atmosfera de oras sufocant pe una rurala, mult mai linistita si mai relaxanta. De la fereastra dormitorului meu iarna se vede cu totul altfel anul asta.
Ce-i drept nu mai e Cracinul de odinioara. Nu mai am vacanta la bunici cu zapada care tinea la nesfarsit si care era perfecta pentru sanie. (Banala sanie! Acum exista schiurile si patinoarele si snowbord-urile si snowmobilele si alte snow-chestii care mai de care mai indraznete si mai costisitoare. Dar mie imi ajungea sania. Lungimea unei zile de sanius nu ajungea niciodata, dar o sanie care sa alunece bine era singurul lucru de care aveam nevoie.) Nu mai merg nici cu colindatul si nu mai simt nici placerea de a merge la Pomana Porcului. (Faptul ca nu mananc carne de porc e o deprindere a ultimilor ani determinata chipurile de traiul intr-o societate informata si cultivata. Doar se aleg acum vacantele in locuri exotice cu recreere la centre de spa, nu? Eu as fi ales cu draga inima Pomana Porcului oricand, pacat insa ca oamenii care o faceau atat de speciala pentru mine nu mai sunt.)
Si ce s-a mai schimbat? Bradutii mici care luminau timid in camerele de la drum ale caselor de tara au fost inlocuiti acum cu mii de beculete, ghirlande uriase care stralucesc in toate culorile pe toate strazile… ca nu le mai pot spune ulite. Vecinii mei parca au initiat un concurs – cine are cele mai multe si mai frumoase luminite agatate pe casa, in pomi si peste tot. Nu arata toate foarte bine, dar am intrat in atmosfera si nu pot sa nu ma bucur. E sentimentul ala de asteptare… asteptarea ca urmeaza sa se intample ceva frumos si deosebit. Bradul meu e artificial si nu arata foarte bine anul asta… din pacate nu prea am avut posibilitatea sa ma ocup de el. Nu m-am putut bucura nici de alergatul prin oras dupa cadouri… incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca o sa fiu un Mos cu alte prioritati anul asta. Ascult colinde, dar nu merg la concerte. Mi-e dor sa ies sa fiu cu prieteni, dar trebuie sa ma rezum la ai primi pe cei care au timp de vizite.
Astept in schimb. Astept un mic miracol. Anul asta ma bucur de emotiile de dinaintea unui mare eveniment, iar la anul… stati numai sa vedeti!!

luni, 21 decembrie 2009

Ho,Ho,Ho

Craciunul a fost si va ramane sarbatoarea mea preferata.
Pe langa insemnatatea religioasa a acestui moment, sunt o gramada de alti factori care contribuie cu succes la castigarea locului 1 in topul preferintelor mele.
Desi nu ma omor dupa zapada imi place sa asociez Craciunul cu aceasta, pentru ca imi aduce aminte de copilarie, cand totul era alb si Mosul se chinuia sa razbeasca printre nameti ca sa ne umple casa de daruri.
Imi place de asemenea surpriza deschiderii cadourilor gasite sub brad.
O … si sa nu uitam de impodobitul bradului, ce mare bucurie imi aduce acest moment!
Colindele sunt in aceasta perioada cea mai frumoasa muzica care iti coplesesc sufletul de bucurie.
Dar cel mai mult imi place sa daruiesc!
Iubesc momentele cand pot face un cadou si ma pot substitui Mosului. La aceasta se adauga si toate activitatile premergatoare daruitului: lista cu ce si-ar dori fiecare si goana dupa cadouri.
Obisnuiesc de ceva vreme sa ii fac Mosului o lista cu ce imi doresc pentru anul ce urmeaza; este mai degraba o lista pentru mine, cu realizarile pe care doresc sa le am in noul an si fac tot posibilul sa ma “tin” de ea.
My 2010 to do list este una speciala pentru un an special guvernat de sentimente generate de schimbarea prefixului. Cred ca cel mai important, pentru tine si pentru cei din jur, este sa iti doresti mereu sa te perfectionezi, sa fii mai bun, mai darnic, mai iubitor!

luni, 14 decembrie 2009

Reclamele noastre de toate zilele

Nu va scot din sarite toate reclamele astea idioate care apar pe toate posturile la fiecare 15-20 de minute? Ca sunt prea multe si prea des, ar fi una. Pana la urma reclama e sufletul comertului si posturile TV din asta traiesc (pentru ca ma limitez acum sa bomban doar reclamele de televiziune). Dar cele mai multe sunt penibile, ingrozitoare, de prost gust si asta fara sa reuseasca macar sa isi atinga tinta… pentru ca de cele mai multe ori, eu una, imi amintesc o reclama groaznica, dar fara sa mai stiu ce produs incearca sa aduca in prim plan. Daca mesajul n-are legatura directa cu obiectul sau serviciul in sine, nici o sansa!
Spre exemplu m-ar duce capul sa fac legatura intre baia lui Paul si un odorizant, dar care anume ar fi acela, nu cred ca mi-a ramas vreo secunda in minte. De fapt nici nu cred ca imi amintesc finalul reclamei pentru ca mi se pare cumplit de stupida… sau nu stupida, mai degraba scarboasa. Pot sa spun asa? Cred ca da. Plus ca e si contrafacuta. Sa pui voci romanesti peste cele originale (de ce natie or fi ele si oare suna la fel de ridicol?!?) mi se pare o idee proasta. Totul suna fals si nelalocul lui. Din pacate sunt multe reclamele la odorizante pentru baie si toate deloc reusite. Si a devenit plictisitor pentru ca de fiecare data auzim “S-a terminat, s-a terminat!”, dar par sa nu se mai termine niciodata.
Si m-am plictisit si de atatia experti pentru indepartarea petelor, de retelele de telefonie mobila care nu mai au clienti si practica stresul in toate felurile, dar mentinand probabil cele mai ridicate preturi din Europa, si m-am plictisit si de reclamele cu balonarea si tranzitul intestinal care se rezolva miraculos, dar care iti cam pun nervii pe bigudiuri. A, bine ca parca a mai disparut cea cu termopanul care rezista, rezista, rezista… pentru ca nu stiu cat as mai fi rezistat eu sa nu renunt la televizor definitiv.
Din fericire sau din pacate asta e salvarea mea. Emisiunile tv sunt atat de proaste, aceleasi filme vechi si rasuflate se redifuzeaza la nesfarsit (iar s-a dat “Greu de ucis” ca doar Bruce Willis e un mit care trebuie mentinut!), aceleasi pitzipoance sau altele nou-descoperite apar sa se balacareasca in public pentru a deveni cat mai mondene, incat nu stiu ce pretentii ar trebui sa mai am de la reclame… si aleg sa nu ma mai uit la nimic. E calea cea mai sigura pentru protejarea creierului. Si totusi… nu va scot din sarite toate reclamele astea idioate care par sa isi bata joc de bunul nostru simt?

duminică, 13 decembrie 2009

SIBIU

Sibiul este un oras de care este aproape imposibil sa nu te indragostesti iremediabil.
Am constatat ca imi plac din ce in ce mai mult destinatiile romanesti unde te simti cat mai departe de Romania. Probabil plecarile din ultima perioada mi-au dezvoltat gustul “vestic” sau altfel spus al civilizatiei si asta incerc sa caut si acasa.
Orasul Sibiu este intr-adevar o oaza, un taram ce te face sa uiti de cotidian (vorbesc acum in numele bucurestenilor pentru care cotidianul este sinonim cu stress-ul, traficul infernal si acea goana nebuna - inca nu stiu dupa ce anume - ce iti intra inevitabil in sange) si este cu siguranta locul ideal, de ce nu, pentru o escapada romantica.
Am abordat Sibiul de aceasta data ca si turist. Mi-am facut temele de pe Internet si am pornit in cautarea obiectivelor turistice demne de “bifat”.

Palatul Brukenthal merita vizitat mai ales pentru ca gazduieste si Galeria de arta romaneasca, unde cu mare surprindere si cu incredibila emotie am descoperit opere ale pictorilor grei romani, Grigorescu, Tonitza, Aman, Luchian, Baba, samd.
Un alt obiectiv important si care intr-adevar m-a facut sa cred ca ma aflu pe alte taramuri, este Biserica Evanghelica, acum in renovare si pentru care am donat o mica suma de bani pentru a o revedea mai curand in toata splendoarea sa.

Muzeul de etnografie gazduieste pe langa el cateva magazine unde traditia si frumusetea merg mana in mana, unde poti admira si achizitiona icoane pictate pe lemn sau pe sticla, costume populare, ceramica si alte obiecte de arta populara. Chiar daca nu sunt o persoana traditionalista acest loc m-a cucerit!


In aceasta perioada, Sibiul, ca si alte mari orase europene, gazduieste un targ de craciun, spre deliciul (la propriu – amintesc astfel de castanele coapte, turta dulce, kurtos colac, langosi, clatite, vin fiert and so on - si la figurat) celor mici dar si al celor mari. Trecand cu vederea influentele de prin alte tari, gasesti aici si produse traditionale si obiecte inedite executate de artistii locali.



Si daca imi amintesc si cate bunatati am gustat aici, imaginea de dragoste eterna se contureaza tot mai mult.
Am asemuit Sibiul in cateva randuri cu orasul german Mainz, ordonat, civilizat, linistit si primitor. Pana si copacii erau "tunsi" ca acolo!


Intr-un mod absolut ciudat, am vazut aici cei mai simpatici caini vagabonzi (nu cred ca pot sa am pretentia in niciun oras romanesc sa nu vad caini vagabonzi, dar macar ma bucur sa vad ca nu au un aspect fioros : ) )!


Dupa acest weekend minunat petrecut la Sibiu, declar ca acesta este orasul meu preferat din Romania!

miercuri, 2 decembrie 2009

Just AMSTERDAM

Amsterdam-ul porneste cu un (dez)avantaj inca de cand ii pronunti numele. Daca te hotarasti sa il si vizitezi trebuie sa stii foarte bine ce iti doresti pentru ca in Amsterdam, aproape orice placere poate fi satisfacuta.
Marturisesc ca acum la intoarcere ma simt usor mahnita ca multi ii pun din start Amsterdam-ului acea eticheta de oras in care orice este permis, in care you can get as much sex and drugs as you can take because you just can!
Intr-un mod nesurprinzator acest oras este mai mult de cat mirosul inconfundabil de “iarba” care te loveste din orice coffeeshop sau culoarea rosie a felinarelor.
La o prima impresie poate sa iti para un oras monoton, mai ales din cauza caselor cu fatade de caramida, dar daca iti oferi ragazul sa il descoperi, vei stii ca nu ai gresit acordandu-i toata atentia pe care o merita.
Amsterdam-ul este in continua schimbare si vei observa ca peste tot se renoveaza sau se contruieste.
Pot afirma fara sa gresesc ca olandezii sunt unul din acele popoare care stiu sa vanda si sa faca turism (si din nou aceasta afirmatie imi lasa un gust amar gandindu-ma ca romanii nu se incadreaza in aceasta categorie oricate daruri le-ar fi oferit natura …).
Bulbi de lalele (mi-am amintit cu aceasta ocazie de frumoasa carte a lui Alexandre Dumas – Laleaua neagra), branza traditionala olandeza Gouda, gogosile cu variate filling-uri pe care le gasesti la gheretele de pe strada, cartofii prajiti cu maioneza, faianta sau obiectele din ceramica sunt cateva din lucrurile la mare pret aici. Diamantele si drogurile usoare sunt si ele la indemana pentru cine isi doreste. Dragostea face si ea parte din comert si contribuie la bugetul statului.


Strazi intregi de magazine precum si celebrele flea markets satisfac exigentele oricarui shopaholic.

Piata de flori este si ea o adevarata incantare pentru oricine o viziteaza.


Muzeele sunt atractii turistice importante, aproape orice si oricine are un muzeu dedicat. Unele te dezamagesc (dar vor ramane totusi o atractie turistica) dar altele te inalta. Personal cel mai mult m-au atras Hermitage Amsterdam (expozitia curenta “At the Russian Court” a fost o adevarata incantare), Rijskmuseum, Madame Tussauds si muzeul Van Gogh.


O plimbare pe canale este aproape ceva obligatoriu pentru ca are un aer romantic si placut.
Fara a avea o bucatarie traditionala foarte variata, olandezii stau bine insa la capitolul bere. Aici este, sa nu uitam, patria Heineken!


Amsterdam-ul merita strabatut la pas pentru a-l simti si a-l trai mai bine; o bicicleta insa poate fi binevenita pentru a fi in trend cu locuitorii acestui oras. Cred ca aici oricine are o bicicleta.


Aici vremea este simtita altfel decat in alte parti desi ne raportam la temperaturi identice. Soarele de decembrie este sigur cu dinti si te face sa te infofolesti cat mai mult desi acasa nu ai face-o.
Amsterdam-ul este un oras de weekend. Daca stai mai multe zile vei observa diferenta dintre forfota din zilele de sambata sau duminica din zonele de interes si calmul si lejeritatea din restul zilelor saptamanii.
Nu as stii cum sa concluzionez povestea legata de calatoria la Amsterdam decat spunand ca mi-a oferit nenumarate amintiri frumoase si ca este un loc unde mi-ar placea sa revin peste ani!



marți, 17 noiembrie 2009

Despre scris

A trecut o vreme de cand n-am mai scris nimic. Si se pare ca nici nu prea o s-o fac curand. Sunt intr-o faza de frustranta si insuportabila ne-inspiratie. Boala aia de care nu scapa nici in scriitor, care il lasa si il ia din nou cand ii e lumea mai draga ca o durere enervanta de cap.
Azi mi-am zis ca trebuie neaparat sa scriu ceva (de parca a functionat vreodata asa!). Mi-am facut o cafea tare si m-am asezat la masa de scris (si asta e o “poetizare”… m-am asezat de fapt in varful patului si mi-am luat laptopul in brate… dar am dat si drumul la televizor!!! Si, pe langa asta, cine a dovedit vreodata ca o cafea tare aduce si inspiratie? Insomnie poate, dar nu ea e problema mea acum).
Ma simt ca atunci cand eram in clasa a 2-a. Tocmai am scapat de supravgherea mamei (draga de ea, probabil si-a zis ca, daca am trecut de bastonase si alte cerculete, imi poate acorda increderea necesara pentru a-mi face lectiile de capul meu). Pe-atunci nu-mi atragea televizorul atentia si nu aveam nici o dracovenie de caine cu chef de joaca… pentru care cea mai mare distractie e sa imi roada sosetele cu degete cu tot. Dar imi ascuteam creionul la fiecare 5 minute, ma uitam pe pereti si numaram imperfectiunile din tapet, mi se facea sete, foame… orice… scenariul obisnuit. Si acum vad ca tot gasesc pretexte: ba nu stau in pozitia cea mai comoda, ba ma enerveaza o reclama ridicola si e musai sa schimb canalul, ba imi aduc aminte de alte lucruri pe care le am de facut si imi spun, ca de fiecare data, ca ar trebui sa-mi fac o agenda pentru ca mi se pare ca nu ma organizez suficient de bine pe baza de remindere (a intrat deja in vocabularul comun cuvantul asta, nu?)
Si uite asa trece timpul si eforturile mele nu se incheie cu nici un succes. Ba ma simt si mai fara speranta. De-as gasi macar punctul de la care sa incep. O idee, o scanteie, o sclipire… o traznaie. Da, ar merge si un ceva ridicol pe care sa incerc apoi sa il cosmetizez. Oricum, cred ca orice mi se pare ridicol acum. Am nevoie de un click care sa puna in miscare rotita care trebuie. Dar nu e asa de simplu, fir-ar sa fie!
Nu e simplu cand nu mai reusesc sa vad rostul. Ce ar fi asa de interesat incat sa merite sa fie asternut pe hartie? Sau poate ar fi multe, dar nu ma mai identific eu cu nimic acum. Chiar sa nu mai am nici o idee de exprimat?! Oare chiar nu ma mai provoaca nimeni? Atunci de ce simt un gol cand nu scriu? Poate pentru ca mi se pare mai periculos sa scriu si de fapt sa nu spun nimic decat ar fi sa renunt pur si simplu sa mai scriu. Si totusi, daca renunt, risc oare sa nu imi mai revin?
Solutia ar fi sa ma auto-arunc in banal si sa scriu si gata! Sa scriu orice pentru a respecta un deadline, pentru a onora un contract, pentru a-mi pastra job-ul… si sa sper in acelasi timp ca cei care m-au citit pana acum nu vor baga de seama confuzia si lipsa de coerenta. Sa risc sa citesc apoi critica dura: “o regretabila pierdere a identitatii autorului”, “un moment de rascruce intr-o cariera care debutase promitator”… si altele asemenea.
A sunat telefonul si m-a trezit din visarea asta. Era redactorul sef… trebuia sa ii predau articolul pentru revista acum o ora... articolul pe care am acceptat sa il scriu ca un fel de preview la carte. Si i-am spus ca i-l trimit pe mail in jumatate de ora. Si acum??? Daca as sti macar despre ce e cartea!

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Putina filozofie de viata

Zilele astea m-am gandit foarte mult la bunica mea, singura pe care o mai am. Nu e foarte departe… doar la o ora distanta sau, si mai rapid, la cateva secunde de format numarul pe telefon. De fapt am si vorbit cu ea, dar lucrurile uzuale… Nu am sunat-o sa ii spun ca ma gandesc la ea mai mult ca de obicei si ca o inteleg. Pentru ca mai corect ar fi sa formulez asa: zilele astea am inteles-o cel mai bine pe bunica mea.
Am inteles, intr-o oarecare masura, tortura prin care trece de cand a ramas fara vedere. “Intr-o oarecare masura” inseamna ca nu se compara faptul ca eu sunt nevoita acum sa stau 99% din timp in pat cu neputinta ei de a mai face lucrurile pe care le facea acum cativa ani. Eu ma pot misca totusi… si ea la fel. Dar e vorba ca, dintr-o femeie foarte activa care nu se odihnea decat 5-6 ore pe noapte, s-a transformat acum intr-una care nu mai poate face aproape nimic. Eu pot citi, pot scrie, pot vedea lumina soarelui prin fereastra. Ea doar tanjeste dupa soare si cauta cate un loc in care sa ii simta caldura pe obraz.
E foarte greu ca intreaga viata sa ti se schimbe radical intr-o secunda. Sa ti se schimbe in rau, iar tu sa mai si accepti acest lucru ca pe un dat de la Dumnezeu. E greu sa ai o permanenta teama in suflet ca exista loc de si mai rau si ca nu il poti preveni. Si cel mai greu, cred, e sa ai constiinta faptului ca raul care ti s-a intamplat e ireversibil, ca nu te poti intoarce in timp sa faci lucrurile altfel, ca nici macar nu stii ce ai fi putut sa faci ca lucrurile sa fi decurs altfel si ca, cel mai probabil, nimic din ceea ce urmeaza sa faci nu te va ajuta ca lucrurile sa mai poata fi macar pe jumatate cum au fost… reparate din punctul tau de vedere.
Niciodata nu te gandesti prea mult la situatii pe care le vezi, dar in care nu ai fost pus tu insuti. Ai impresia ca te-ai descurca mai bine, dar nu realizezi ce inseamna sa faci fata pana nu ajungi in punctul de a o face. Si atunci e cam tarziu sa-ti doresti sa nu fi ajuns niciodata acolo.
M-am gandit de multe ori ca anumite teste ni se dau ca raspuns la aroganta noastra, la increderea exagerata pe care o avem atunci cand ne imaginam ca noua nu ni se poate intampla… altora da, dar noua nu. Si poate ca asa si e. Pana la urma cine ne da noua dreptul sa ne consideram de neinvins? Dar unele incercari de genul asta mi se par prea dure. Si nu ma refer la cele la care sunt supusa eu, ci la cele la care sunt supusi cei dragi mie. Pentru ca doare mai rau sa ii vad pe cei la care tin suferind fara speranta, cu atat mai mult cu cat eu nu i-as putea ajuta. E o dubla pedeapsa sau chiar multipla pentru toti cei implicati. Sau sunt lectii de viata pe care ar trebui sa ni le insusim. Greu de zis daca si reusim pentru ca e aproape imposibil sa concepi ca va exista doar neputinta acolo unde candva totul era posibil.

vineri, 13 noiembrie 2009

Vineri 13

Vineri 13! Ziua in care toti superstitiosii ar trebui sa stea in casa (de parca ar putea cineva sa garanteze ca nu iti poti face o vanataie serioasa lovindu-te de piciorul de la pat… asta ca sa nu ma gandesc la alte accidente mult mai stupide, dar mai serioase in consecinte.)
“Teama de ziua de vineri ce cade pe 13 are si un nume: paraskavedekatriafobie (un cuvant grecesc la origine) si reprezinta o forma specializata a fobiei de numarul 13.” Am gasit asta intr-un articol aparut in ziarul Gandul acum cativa ani. Mi se pare o caraghiosenie (asta ca sa fiu in ton). Bine, fiecare om are dreptul la o opinie si un punct de vedere… si la propriile superstitii ca doar promovam libertatea de gandire. Tocmai de-asta… parerea mea e ca uneori ne agatam de lucruri copilaresti pentru a gasi scuze sau pretexte. Si ma refer aici la toate superstitiile, nu numai la asta cu ziua de vineri 13 care mi se pare ca si-a insusit cam multe merite. Adica e de vina ziua de vineri 13 ca am ramas fara job sau e pur si simplu o consecinta a unei decizii umane pe care as fi putut sau nu s-o previn? Sau poate ca pur si simplu e un noroc… asa o sa am curajul si motivatia sa caut altceva mai bun. Ca sa ma exprim altfel, mie in general nu imi plac lucrurile care incep cu “nu”. Pentru mine, daca tot e sa cred in ceva, functioneaza mult mai bine zicalele de genul “Ce nu te doboara te face mai puternic” sau foarte populara “Un sut in fund e un pas inainte”. Mai bine caut un rost in ceea ce se intampla si privesc inainte decat sa ma intorc si sa ma sufoc cu regrete. Si asta e ceva, zic eu, tinand cont de faptul ca totusi optimismul nu e punctul meu forte.
E vineri 13 si imi merge prost. Hm! Pai daca e s-o iau asa in saptamana as avea vreo 4-5 zile de vineri si toate numai de 13. Si mai ca m-as risca sa am numai zile de vineri 13 daca dupa ele ar urma intotdeauna si o zi de sambata… sau fie si numai serile de vineri care mie mi se par cele mai relaxante. Ma gandesc ca ghinionul intr-o zi de vineri ni-l facem noi singuri: mi se par super malitiosi sefii care stabilesc sedinte vinerea dupa ora 3 pentru ca ei oricum nu au altceva mai bun de facut, mi se pare o super prostie umana ca vineri seara sa ne imbulzim cu totii in supermarketuri si sa cumparam mult mai mult decat am avea nevoie (si in timpul asta bombanim ca merge totul ca naiba) si mi se pare ca e doar vina noastra si a nimanui altcuiva atunci cand nu stim sa fim prevazatori, atunci cand ne ducem cu buna stiinta acolo unde e aglomeratia mai mare, pe autostrada (presupunand ca am avea asa ceva) sau intr-un Mall abia deschis. Si tot asa.
Ce e ghinionul de fapt? Sa-ti pice la examen singurul subiect pe care nu l-ai invatat? Statistic stii ca exista si sansa asta si daca iti asumi riscul, o faci pe barba ta, nu? Sa ti se fure ceva din geanta sau faptul ca e tocmai portofelul cu bani si acte? Pai de ce ti-ar fura cineva pachetul de servetele… fie el sezon de porcina sau nu?! Glumesc… se mai intampla si lucruri care nu tin de noi si care sunt nedrepte si atunci spunem ca avem ghinion. Dar cam asa e croita viata… nimeni nu scapa. Avem doar de ales – o luam in piept sau ne vaitam.
Cred ca e pierdere de timp sa ne ghidam dupa superstitii. Ceva ce e menit sa se intample oricum se intampla si, cu cat acceptam mai repede, cu atat mai bine mai ales ca nu toate lucrurile sunt de inteles. Asta e concluzia unei persoane nascute intr-o zi de vineri 13 care poate sa spuna cu mana pe inima ca prea rau nu i-a mers... cel putin pana acum. :))

luni, 9 noiembrie 2009

Bran - Poiana Brasov - Brasov

Acum vreo 2 saptamani ne intorceam dintr-un "periplu" prin cateva dintre atractiile turistice de pe la noi. A fost frumos si relaxant, iar compania deosebit de placuta, asa ca nu puteam sa nu astern cateva cuvinte despre aceasta calatorie.


Dintr-o pofta de colac secuiesc (Kurtos Kolac) am pornit spre Bran, unde era mare agitatie din cauza unei sarbatori populare, cu origini precrestine, numita Focul lui Sumedru. Pe langa atractiile locale, arta populara sau preparatele traditionale, ne-am desfatat cu o vizita la Castelul Bran pe care doream sa il revedem dupa ce si-a schimbat proprietarii. Departe de a fi ceea ce cred turistii straini, si anume Castelul vampirului Dracula, este un loc incarcat de istorie si cu care romanii trebuie sa se mandreasca.


Dar cum calatorului ii sade bine cu drumul, am purces catre Poiana Brasov. Hainele toamnei ne-au incantat privirile. In Poiana, lume colorata si destul de putine fitze pentru ca nu era sezon iar paparazzi nu iesisera inca la vanatoare de vedete. O plimbare cu telecabina ne-a facut sa repiram un aer care te imbata cu taria sa mai ales daca ai plamani obositi de bucurestean. Seara am stat pe prispa pesiunii pana am inghetat lemn dar apoi ne-am relaxat in cabina de dus cu hidromasaj ca premiu dupa o zi "grea".


Duminica dimineata am plecat spre cetatea Brasovului.

Brasovul este unul dintre orasele de la noi care imi este foarte drag pentru ca este mai putin romanesc. Cateva ore aici iti incarca bateriile pentru cateva saptamani bune. Am prins o vreme excelenta, un soare dogoritor care ne-a sporit bronzul. Spre stiinta, Biserica Neagra este inchisa publicului duminica. I-am admirat insa exteriorul rece si sumbru care pentru cateva momente m-a pacalit si am crezut ca ma aflu in alta tara. Spre rusinea mea pentru ca dau dovada de lipsa totala de patriotism se pare ca cel mai mult ma relaxeaza ideea ca sunt departe de Romania, chiar si prin asemanarea unui oras romanesc cu unul din strainatate. Singurei sau in compania prietenilor de nadejde, imi place la nebunie sa calatoresc si sa descopar locuri frumoase chiar si aproape de casa. Si un loc frumos este acela unde te simti bine, nu? :)

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Dragostea de carte

In satul in care locuiam biblioteca era o institutie ciudata, privita ca pe un moft si o investitie aproape inutila.
In acest sat toata lumea muncea ca sa isi castige existenta iar copiii nu erau nici ei scutiti de astfel de indatoriri.
Eu eram cel mai mic dintre cei patru frati adunati din doua familii, adica tata avea un fiu al sau cu prima sotie, mama avea si ea o fiica din prima casatorie iar impreuna ne aveau pe sora mea si pe mine.
Aveam o viata grea, pentru ca viata la tara nu poate fi numita usoara, dar era frumoasa pentru ca in primul rand muncind de mici invatasem sa pretuim tot ce aveam si fiecare dorinta indeplinita era ca o zi de sarbatoare.
Dupa ce am mai crescut nitel au inceput sa ma trimita cu vacile pascut. Tare n-as fi stat sa pazesc animalele acelea mari, dar nu aveam incotro asa ca a trebuit sa imi caut o alta activitate paralela cu care sa imi omor timpul.
Pentru ca pe atunci oamenii nu prea aveau carti in biblioteca personala sau mai bine zis nu aveau biblioteca personala, invatatoarea ne furniza niste carti ce mai trecusera intai prin manutele altor copii de pe la oras ca sa putem fi pregatiti la ore. Si pentru ca in clasa mea eram doar o mana de scolari si pentru ca invatasem sa intru in gratii Doamnei cu felul meu cuminte de a fi si cu cateva politeturi invatate de la maica-mea, invatatoarea isi facuse un obicei sa ma aprovizioneze in fiecare saptamana macar cu o carte, de cele mai multe ori in afara programei ce tinea de varsta mea, iar eu plecam pe coclauri cu vacile tatei si cu cartea Doamnei la subtionara si ma desfatam calatorind pe meleaguri indepartate sau prin lumi de mult apuse rasfoind paginile fermecate. Eram uneori atat de captivat de cele scrise in cartulia mea incat uitam sa am grija ca vacile sa se intoarca cu burta plina de la pascut si pe drum spre casa, pentru a-l pacali pe tatane-miu le bagam pe gatlej cate o galeata mare cu apa ca sa para rotofeie si satule.
Bietul de el se prindea de taraseniile mele dar niciodata nu ma dojenea pentru ca imi stia meteahna si dragostea de citit ce o prinsesem si spera ca toate astea ma vor ajuta in timp sa ajung om cu carte la oras si sa ii ajut si pe ei la batranete.
Obisnuiam ca dupa ore sa mai zabovesc ceva vreme cu Doamna de vorba sa ii povestesc ce pricepusem eu din cartile fermecate iar ei ii placea sa ma verifice ca nu cumva eu doar sa tocesc hartia si sa nu imi insusesc nimic din intelepciunea vorbelor acelor autori.
Mi-a placut atat de mult cartea incat dupa toate scolile parcuse la oras am ajuns eu insumi sa scriu povesti pentru copiii mai mici sau mai maricuti. Imi place sa cred ca ii determin sa uite de epoca Internetului, de Playstation si de televiziunea prin cablu si ii fac sa citeasca pentru a creste mari.
Am toata convingerea ca pentru a creste mare ai nevoie nu doar de hrana pentru trup dar si de hrana pentru suflet.
Pe langa scris acum ocup catedra de literatura straina la Universitatea din Frankfurt si in pauze obisnuiesc sa le povestesc cu nostalgie studentilor fragmente din copilaria mea de pe taramuri neumblate de ei nici macar in vis. Pentru ei, aceste povesti se aproprie cumva de fictiune si ma intreaba mereu mirati daca nu cumva totul este o fabulatie care sa le capteze atentia si sa ii distraga de la cotidian.
Doar fiul meu pe care il aduc in fiecare vacanta in Romania ma crede pe cuvant.
Asa ca indemnul meu, ca o concluzie a acestei istorisiri este sa cititi, sa iubiti cartea pentru ca ea nu va va trada niciodata si va va aduce numai satisfactii in viata si daca vreodata va trebui sa faceti un cadou, alegeti cu inima deschisa o carte!

vineri, 30 octombrie 2009

Lăbuş

M-am trezit intr-o dimineata strans intr-un lant. Nu stiu cand mi-l pusesera, dar cel mai probabil pe la miezul noptii pentru ca atunci e somnul meu cel mai adanc. Era prima oara cand imi faceau asa ceva, dar stiam ca va veni si acest moment de la vecinul meu care o patise si mai devreme ca mine.
Deci din capul locului am acceptat resemnat aceasta situatie in speranta ca macar la sfarsit de saptamana cand mai plecau pe la munte sau la parintii ei ma vor lasa slobod si stapan pe intreaga curte.
Chiar nu puteam sa ma plang de ei, au fost mereu buni si generosi cu mine de cand m-au adus si ma tineau intr-un cosulet chiar in camera lor. Desi am putine amintiri de atunci stiu ca a fost grea despartirea de mama si de fratiorii mei, dar ei m-au umplut de dragoste si totul a trecut mai usor.
Acum am cusca mea in gradina din fata casei si le-am demonstrat de nenumarate ori ca le rasplatesc dragostea si imi pot oferi intreaga lor incredere. Nu imi plac musafirii in general, poate unii ma considera chiar fioros, dar imi place doar sa fiu precaut.
Ma intreb totusi ce or fi patit de m-au legat chiar astazi. Sa vezi ce o sa mai rada de mine blestematul ala de Felix, motanul vecinei, cand o sa se prinda ca nu il mai pot alerga prin toate gradina. Asta cred ca ma enerveaza cel mai mult. Cred ca o sa aiba tupeul sa isi aduca si cativa prieteni mieunatori sa se distreze impreuna pe seama mea.
Auzi, poarta!
- Ham-ham-ham!
M-am agitat degeaba, erau chiar ei. Parca totusi nu sunt singuri. Nici nu m-au bagat in seama, gata cu datul din coada.
In fine, vin ei la mine sa imi aduca pranzul! Ia uite, ce-ti ziceam :)
- Hei, Labus, vrem sa iti prezentam pe cineva. Sa nu te superi ca te-ai trezit legat, dar este o situatie temporara, nu stiam cum vei reactiona.
- Ea este Nora si este de astazi fetita noastra! Are 3 anisori la fel ca tine! Si speram sa va imprieteniti si sa aveti grija unul de celalalt.
Nici nu a apucat bine Maria sa termine ce avea de spus ca din spatele ei o sarit si m-a cuprins de grumaz o mogaldeata negricioasa ca o maslina. Am simtit atata dragostea din manutele ei calde si din imbratisarea ei incat m-am topit si am uitat sa ripostez nervos ca voi imparti dragostea lor cu un ghemotoc adus de la casa de copii.
- Uite, Nora, Labus da din coada, e semn ca te place si el! O sa va jucati impreuna de acum!
- Labus, pentru ca ai trecut testul, te dezlegam chiar de acum si iti poti relua stapanirea asupra intregii curti. Acum insa trebuie sa fii si mai vigilent pentru ca ai mai multe suflete de pazit! Bravo, baiatul lui tata, bravo!
Si uite asa, o zi care incepuse sub semnul intrebarii mi-a adus o mare bucurie si inca niste dragoste si grija de oferit in plus!
Ma pot numi se pare un catel norocos!

joi, 29 octombrie 2009

Simfonia fantastica

Am fost aseara la Opera… am vazut “Simfonia fantastica”, spectacol de balet de fapt. In rolurile principale Razvan Mazilu si o fata foarte – foarte frumoasa (Bianca Fota daca e sa ma iau dupa distributie). Mi s-a parut greu. A durat cam o ora si douazeci de minute, a fost multa poezie (in speta franceza), multa arta… dar clar nu e un spectacol pentru incepatori ca sa zic asa.
Eu una m-am simtit cam pierduta la final. Mi-a placut muzica (nu stiu daca pot spune acelasi lucru despre Galushka mea care ma “batea” constant… poate ii placea, poate protesta), interpretarea a fost de admirat, dar parca nu gasesc prea multe senzatii pe care sa le descriu. Nu e ceva ce poate fi povestit si n-as putea sa dau un verdict de genul “E super! Trebuie neaparat vazut” sau “Nu merita!”… nu pot spune asta doar pentru ca eu nu am putut intelege tot. Sau as putea sa ma declar mai deschisa in viziuni si sa scriu aici o judecata elaborata doar pentru ca da bine… si n-ar avea cine sa ma contrazica. :))
Serios vorbind, mi se pare chiar greu de realizat un dans, fie el si de balet ultramodern, pe versuri… fara muzica. E la fel de greu de inteles :))). Dar trairile au fost foarte intense de ambele parti. Si oricum nu pot sa am decat toata admiratia, din nou, pentru niste oameni care cred in ceea ce fac si o fac cu tot sufletul si toata daruirea.
Iar la polul opus, cred ca as avea destul de multe de spus despre spectatori. Erau foarte multi tineri de liceu adusi, probabil pentru prima data in viata lor, mai mult sau mai putin cu forta, la un spectacol pe care nu aveau nici rabdarea, nici pregatirea, nici capacitatea de a-l intelege. Si se manifestau zgomotos in stilul tzatzismelor pe care si le insusesc in fiecare zi de la televizor si din mediul in care traiesc –urcatul picioarelor pe scaune, scuipatul semintelor, glume de prost gust ale unor pustani fara bun simt care se dadeau peste cap sa impresioneze niste aspirante la jobul de top-model sau, in cel mai bun caz, la cel de prezentatoare TV (dar stilul Oana Zavoranu si nu cel Delia Budeanu).
In primul rand nu am inteles ce cautau acolo. Probabil a fost o experienta pe care nu o vor mai repeta vreodata. In al doilea rand mi s-a parut extrem de jenant ca un om de paza a trebuit sa vina si sa le atraga atentia de doua ori si apoi sa se aseze langa ei sa ii pazeasca – diriginta nu facea fata, iar ei se incapatanau si sa ramana in sala. Iar in al treilea rand, cel mai trist, la final nu au inteles nimic, nu le-a placut, in mod sigur au ramas doar cu impresia ca s-au distrat “maxim” luand in ras munca unor oameni care chiar au talent si care au ceva de spus si aratat. Lasand la o parte faptul ca o astfel de atitudine ii deranjeaza in mod direct pe toti spectatorii prezenti, ce ne facem cu astfel de tineri??? Si sunt destul de multi! In nici un caz nu ar trebui sa ne mai mire faptul ca din afara tarii suntem vazuti foarte dur si critic. Dar mai facem ceva sa ii schimbam?

marți, 27 octombrie 2009

Toby


Am un catzel foarte destept! (Nu va lasati inselati de aparente!) Acum doua seri, in masina… mergeam spre casa. El la mine in brate... dormea. (Deh, era obosit dupa ce o zi intreaga a alergat fericit si in voie in curtea lui buni… buni a mea, buni a lui). Si eu eram fericita ca statea in sfarsit cuminte si nu mai avea energie sa imi roada degetele si urechile si nasul si ce mai gasea. Si ghinion! Ne oprim la un semafor. In stanga noastra o mandra Dacie Logan. Geamul deschis, muzica urla… am ridicat o spranceana dezaprobator si nu am aruncat mai mult de o fractiune de privire la un asa reusit exemplar autohton. Toby al meu insa a fost profund indignat. A sarit ca ars si a inceput sa latre si sa latre si sa latre… Il tineam in brate si el se agita sa iasa pe geam… Nu e o surpriza ca el nu are nici cea mai mica idee despre ce dimensiuni are – 1,5 kg de par pe jumatate de kg de oase. Seamana doar cu stapana-sa care se crede destul de tare incat sa se ia la bataie cu alti soferi in trafic.
Dar Toby al meu are principii si puncte de vedere si le sustine sus si tare in fata oricui. Si ce sa ii explic ca “domnul” respectiv avea asa o buna impresie despre sine incat tinea neaparat sa se faca remarcat?! Cum sa inteleaga, bietul catzel ca asemenea specimene nici nu pot fi educate, nici nu pot fi aduse la un elementar grad de bun simt?! Ii spuneam doar sa taca.
Si semaforul nu se mai facea verde! Iar bestia mea se isteriza pentru ca avea si senzatia ca nu e bagata in seama. Ar trebui sa ma sperie gandul ca exista pericolul de proasta crestere, lipsa de educatie, nesimtire, mitocanism etc. la tot pasul... intr-o tara pe trei sferturi kitsch, tara in care noi aducem la viata copii. Ar fi trebuit poate sa ma duc si sa ii bat aluia in geam, dar cel mai probabil m-ar fi ignorat ca pe un al doilea catzel care ii latra la ureche si i-ar fi zis "stapanului" meu, ca de la "barbat" la barbat:"Tine-ti nebuna in lesa!" Cateodata am senzatia ca ne luptam cu morile de vant... sau ca normalul devine anormal si invers?!?!
Dupa cum spuneam... am un catzel foarte destept! Si sint mandra de el! Dar in situatii din astea... oare la ce ii foloseste?

luni, 19 octombrie 2009

Pentru mami

Mami a mea este cea mai buna mami din lume! E frumoasa, e desteapta, e sufletista, generoasa, sensibila, creativa, harnica, simpatica, hazlie, sociabila, devotata, optimista, prietenoasa si intr-o mie de alte feluri toate numai de foarte bine.
Cam asa scriam si in clasele I-IV cand invatatoarea ne dadea ca tema de 8 martie sa facem portretul mamei. Atunci era probabil si o competitie – fiecare voia sa se laude ca mami a lui e cea mai buna dintre toate. Dar, lasand la o parte orgoliile copilaresti, asa e si normal. Pentru mine, cum e pentru multi altii mami a lor, mami a mea nu se compara cu nici o alta din lume si, numai judecand dupa cate imi ofera in fiecare zi – dragoste neconditionata, sprijin, sfaturi, atentie, tot ceea ce cer si ceea ce poate uneori nu cer, n-as schimba-o pentru nimic. Nu am ce sa-i reprosez, nu am nimic sa imi doresc in plus. Am fost si sint foarte – foarte – foarte norocoasa. Si sper sa fiu si eu o mami macar pe jumatate la fel de buna ca mami a mea.
La multi ani, mami!!!!!!! Si te iubesc!

duminică, 18 octombrie 2009

Jenson Button este noul campion mondial la Formula 1

Sortii au decis astazi, in penultima cursa a acestui sezon, la Interlagos, ca noul campion mondial la Formula 1 este britanicul Jenson Button.
Se pare ca echipa nou-constituita Brawn GP s-a ales cu doua premii foarte importante, primul loc la constructori si un campion mondial.
Asteptam ultima cursa, peste 2 saptamana la Abu Dhabi sa vedem cine isi va adjudeca locul 2 la piloti, sansele fiind impartite intre Rubens Barrichello (cel de al doilea pilot de la Brawn) si Sebastian Vettel de la Red Bull Racing.


Turte rupte

Nu ma intrebati de unde vine asta cu turte "rupte" dar imi era o pofta teribila de acel desert pregatit de obicei de Craciun si care se imparte prin vecini.
Din foile de placinta ramase de pe urma strudelului cu mere si a placintei cu pui si ciuperci, am pus cateva putin pe plita, le-am inmuiat apoi intr-un sirop din apa cu zahar si am pus peste ele (le-am asezat unele peste altele 2 cate 2) un amestec de nuca, zahar brun, zahar vanilinat si coaja rasa de lamaie (cred ca se pot imbunatati dupa gust cu scortisoara, cacao sau nuca de cocos).
Arata delicios, e un desert rapid si gustos si personal imi aduce aminte de copilarie si de aromele din casa bunicilor.

Si uite asa Cafeneaua vieneza se transforma in restaurant rustic :)!

October Flavours

Nu stiu ce influenta are luna Octombrie asupra mea, dar stiu ca mi-a starnit talentele culinare. Nu imi amintesc de cand nu mai experimentasem ceva nou, in bucatarie. Cred ca imi era dor intai de bunatatile de acasa, pregatite de mama sau bunica, dar si de ceva nou, a personal touch, ceva deosebit de care nepotii mei sa spuna cu drag ca este specialitatea bunicii lor preferate.
Ieri am experimentat o placinta cu pui si ciuperci pe care am servit-o cu un piure de mazare, acesta din urma fiind reteta lui Jamie Oliver bucatarul non-conformist, reinventator al aromelor si in mare trend si pe plaiurile noastre.

PLACINTA CU PUI SI CIUPERCI
Ingrediente:
1 piept si ½ de pui (curatat si fara piele)
½ kg de champinioane
patrunjel, ceapa de apa rosie, ceapa verde, 2 ardei bulgaresti
1 ou, smantana, pasta de tomate, sare, piper
foi de placinta (cate 3 foi pentru fiecare rulou)

Se calesc in putin ulei, in trei tigai diferite sau pe rand:
1. Pieptul de pui taiat cubulete sau fasii dat cu sare, piper si orice alt condiment ne face placere (cred ca se poate si taiat foarte marunt sau tocat);
2. Ciupercile taiate, cu ½ legatura de patrunjel tocat marunt (patrunjelul se adauga spre sfarsit pentru a-si pastra aroma);
3. Ceapa rosie, dupa care se adauga ardeii bulgaresti (fara seminte) si spre final se adauga si ceapa verde (toate taiate marunt).
Dupa ce sunt toate gata, se amesteca cele 3 de mai sus intr-o tigaie incapatoare (wok, de exemplu), se adauga ¾ din oul batut spuma, putin sos de tomate si restul de patrunjel, se amesteca intre ele si se tin cam 5 minute pe foc.
Amestecul astfel obtinut se aseaza pe foile de placinta care se ruleaza. Ruloul se unge cu putin ulei si cu un amestec din restul de ou batut spuma si putina smantana.
Se da la cuptor, intr-o tava unsa cu ulei, cam 45 de minute.

Atentie, este o reteta delicioasa dar care ia destul timp de preparare, deci recomand sa fie incercata intr-o zi cu chef de bucatarit si in care nu suntem in razboi cu timpul.

PIURE DE MAZARE
Am romanizat oarecum reteta lui Jamie limitandu-ma la ingredientele pe care le aveam in casa: o conserva de 400g de mazare, un patratel de unt, putina zeama de lamaie, sare si piper.
Intr-o tigaie se pune untul peste care se pune mazarea, se aseaza capacul si se lasa 10-15 minute. Reteta originala prevede si cateva frunze de menta proaspata. Se ia de pe foc, se adauga zeama de lamaie, sarea si piperul dupa gust si intregul amestec se da la robot pentru a obtine un piure. Se serveste cald.
STRUDEL CU MERE
Si pentru ca mai aveam foi de placinta si loc in tava de copt, am ras vreo 6 mere Ionatan, le-am stors putin pentru ca erau destul de zemoase, le-am amestecat cu scortisoara din plin si cu 1 pliculet de zahar vanilinat (acesta din urma este optional) si am facut 2 rulouri din foile de placinta (cate de 2 foi de aceasta data) pe care le-am uns cu putin ulei, si cu amestecul de ou cu smantana si le-am tinut la cuptor tot cam 45 de minute.
Este un desert gustos, aromat si foarte usor de facut.
Enjoy!

vineri, 16 octombrie 2009

Cadouri, cadouri...

Am ajuns la concluzia ca nu imi place sa cumpar cadouri. Oricat mi-ar placea sa daruiesc, oricat imi plac zilele de nastere si aniversarile si sarbatorile si toate ocaziile la care se lasa cu cadouri, nu-mi place sa si cumpar pentru ca nu stiu sa cumpar cadouri. Pentru cei foarte apropiati mai treaca-mearga. Vad si eu daca exista anumite lucruri de care au neaparata nevoie, le mai stiu si gusturile sau pur si simplu am curaj sa intreb direct cam care sunt dorintele. Dar cand am de cumparat un cadou pentru ca e urgent si chiar trebuie, e panica!! (asta e o expresie cam de cartier pe care am auzit-o la un gelat de la serviciu, nu stiu ce-mi veni s-o folosesc! :))
Ce sa cumpar??? Daca cer cuiva sfatul si aud “o sticla de ceva sau un parfum” chiar ma crizez. Sticla de ceva mi se pare abureala. De acord, merge langa ceva mai consistent si merge daca e ceva deosebit si omul chiar e amator de fineturi. In rest, suna a vin spumos cumparat de la buticul din coltul strazii. Iar cu parfumul e foarte delicat. Nu poti risca decat daca stii despre ce e vorba (adica preferinte clare). Altfel ce se intampla? Speri ca sarbatoritul sa il dea si el cadou la randul lui? Aveam eu o idee acum ceva vreme despre reciclarea cadourilor. Primesti ceva, nu-ti place sau nu ti se potriveste si te gandesti sa dai mai departe. Eu recunosc ca ai mei parinti au fost in cateva randuri “depozitul” meu, dar nu de reciclare. Le-am dat lucruri pe care stiu ca le folosesc. Dar mi s-a intamplat sa primesc si lucruri care parca facusera un drum lung. Si imi imaginam cum exista posibilitatea ca un cadou sa calatoreasca de la un sarbatorit la altul pana inapoi la cel care l-a lansat initial. Nu ar fi cel mai bun cadou? Sa iti vezi “copilasul” intorcandu-se la tine incarcat de experiente. Daca si lucrurile ar putea sa vorbeasca! :)))
Serios vorbind acum. Cum se cumpara cadoul potrivit? Eu una ma gandesc, ma razgandesc, uneori imi pun suficienti bani deoparte pentru ca stiu din timp ca se anunta pericol de cumparat un cadou si mi se pare ca e mai usor daca pot cheltui oricat – pe principiul dau oricat, numai sa gasesc ceva. Dar nici asa nu e usor. Poate sa fie scump, poate sa fie unicat si sa nu se potriveasca. Si apoi ce imi place mie, poate sa nu placa si destinatarului. Si parca nimic nu e mai rau decat sa citesti dezamagirea pe chipul celui care il primeste. Mai ales daca tu chiar te straduiesti si cauti si chiar ai iluzia ca ai gasit in sfarsit ceva sa mearga la suflet. E foarte greu sa nu dai gres. Mi-ar placea sa am un glob de sticla (celebrul glob de cristal!) in care sa vad dorintele pe care le au ceilalti... bine, cu o anumita cenzura ca sa nu dau buzna chiar asa in toate gandurile oamenilor. Sau mai stii? Poate fi distractiv. :))

miercuri, 14 octombrie 2009

Pagina dintr-o carte nescrisa

In aceasta dimineata de toamna pasii m-au purtat din nou la cafeneaua noastra, locul cald si primitor cu aroma de ciocolata calda si gust de capsuni. O zi de octombrie rece, mohorata dar nu atat de nesuferita incat sa ma tina inauntru sa imi plang in continuare amarul de unul singur in camera de hotel.
Este ciudat cum totusi un loc incarcat de amintiri, deopotriva frumoase si dureroase, ma cheama si ma atrage asemenea zanei Loreley. Nu puteam sa imi refuz aceasta placuta tortura de a sta pe terasa cafenelei, cu patura groasa pe picioare, cu cartea inceputa inca din avion in fata si o cafea fierbinte si aromata.
Citeam fara sa inteleg vreun cuvant din cele scrise desi in ochii celor ce m-ar fi privit as fi parut extrem de interesat de savoarea vorbelor autorului; in realitate mintea mea fugarea amintirile rascolite de acel loc fantastic si incerca sa conceapa un viitor promitator si optimist.
Plecasem in gand cateva stradute mai departe si stateam in fata Domului Sfantului Stefan. Nu indrazneam sa intru, asa ca am preferat sa privesc in jurul meu. Era o reverie deci nu prea imi pasa ca stau in mijlocul drumului. Ma intrebam ce are oare Viena de ma atrage ca un magnet? Sa fie faptul ca ea nu m-a dezamagit niciodata? Sa fie faptul ca aici am fost atat de fericit si totusi ... ?
Priveam un cuplu de indragostiti. Citeam in ochii lor acea dragoste inocenta si oarba de la inceputuri care te face sa zbori, sa visezi, sa te lupti cu balaurii, sa iei decizii nebunesti, sa te rupi de tot si de toate, sa te muti in celalalt capat al lumii, doar pentru a fi impreuna. Stiam ce avea sa urmeze. La un moment dat noi barbatii devenim previzibili si prea putin surprinzatori. Ii zarisem in buzunarul jachetei cutia mica imbracata in catifea rosie. Si el, ca alti semeni ai sai, hotarase sa isi declare dragostea printr-o cerere in casatorie in aceasta catedrala. Este incredibil ca in ziua de astazi mai exista romantism si dorinta de comuniune formalizata prin inscrisuri oficiale.
Speram ca deznodamantul lor sa fie altfel, mai dulce si mai calm, cum as fi dorit pentru noi la vremea aceea. Am inchis ochii pentru a nu mai fi martorul acelei scene si m-am teleportat inapoi in cafenea.
Am mai dat o pagina din cartea pe care aparent o citeam.
Mi-am amintit deodata acea zi de inceput de toamna cand ma plimbam cu ea prin fata aceleiasi catedrale. Eram atat de emotionat, incat tot ce repetasem in acea dimineata in fata oglinzii pierise din mintea mea. I-am luat mana delicata si alba in mana mea arsa de vant si am scos din borseta cutia care continea pretiosul inel, platit cu multa truda si care era petitorul colosalei intrebari:
- Vrei sa fii sotia mea?
Copila cu parul balai s-a transformat intr-o clipita in ceva ce imaginatia mea de copilandru nu putea concepe; mi-a dat peste mana facand ca inelul sa sara din cutie si a tipat la mine, ecoul strabatand intreaga piateta si plesnindu-ma ca cea mai grea palma:
- Du bist verrückt! Cum crezi tu ca eu m-as putea casatori vreodata cu tine? Cum crezi ca parintii mei ar aproba o astfel de casatorie?
- Dar cu ce ti-am gresit, am crezut ca ne iubim si ca asta iti doresti si tu. Spune-mi, ce vina am eu?
- Cat de inocent poti fi? Tu ... esti roman! Mai mult nu pot spune, dar nu poate iesi o combinatie fericita din melanjul asta, incearca sa te trezesti la realitate. Intoarce-te la tine in tara si cauta-ti o fata pe masura. Ai ajuns aici din intamplare si sunt sigura ca nu vei mai avea posibilitatea sa revii vreodata, pentru ca asa este neamul vostru, nu stie sa razbata, nu stie sa lupte, vrea totul de-a gata...
Si uite asa, dulcea copila Lena pe care doream sa mi-o fac nevasta inca de la majorat s-a transformat intr-o leoaica xenofoba. A fost probabil cea mai dura lectie de viata pe care aveam sa o primesc. M-am intors in patria mea cu dorinta de a-i demonstra ca se insela, ca pot realiza ceva cu viata mea, ca pot reveni in Viena oricand poftesc si ca, desi roman, nu sunt condamnat la nefericire. Pe atunci planuiam sa revin si sa o impresionez cu realizarile mele, sa o recuceresc si sa i arat cat a gresit. Dar timpul mi-a aratat ca iubirea aceea de-o vara nu m-a facut decat sa fiu mai determinat in scopul meu iar sentimentele traite atunci cu o intensitate pe care credeam ca nu o voi mai simti vreodata le-am regasit peste ani in multe alte fete din tara mea. Probabil insa ca undeva in adancul sufletului si azi regret apartenenta mea la acest popor si culoarea inchisa a pielii mele, care m-au despartit de austriaca Lena.
Dar ma gandesc, acum peste ani, cand stau pe terasa aceleiasi cafenele ca poate nu as fi iubit Viena la fel de intens daca as fi ramas aici, departe de obarsia mea.
Ma ridic cu acest gand si imi iau ramas bun de la acest oras drag si ma intorc din nou acasa unde ma asteapta mereu cu aceeasi dragoste calda, iubita mea si copiii nostri cu pielea de ciocolata.

vineri, 9 octombrie 2009

Innobilla Adriana

Ce vreme incredibila are octombrie asta! Pe gustul si pentru sufletul meu. Si cred ca nu numai. Am avut eu ceva emotii legate de toamna asta, dar imi asum riscul sa declar acest octombrie prietenos, surazator, cu suflet bun, plin de viata… (Tare sper sa nu ma dezamageasca in partea a 2-a!) Oricum, ieri, azi si chiar cred ca si maine a fost, este si va fi sursa mea de optimism.
E drept ca ieri am plecat incruntata de la serviciu. “Incruntata” nu e tocmai cuvantul potrivit, dar nu vreau sa fiu dura si nu vreau nici sa folosesc un altul care sa intre in detalii. Am plecat ieri gandindu-ma doar ce norocosi sunt cei care iubesc ceea ce fac, cei care nu se gandesc cu groaza inca de seara la o noua zi de lucru, cei care nu isi machiaza pe fete in drumul spre serviciu lipsa de chef si plictisul si care nu gasesc ca singura motivatie e faptul ca e chiar musai sa castige un ban. E vorba de oamenii nascuti cu sau in stare sa isi dezvolte cel putin un dar aparte… dar nu cei pe care ii vedem la televizor. Oamenii de langa noi, cei care pot fascina din secunda in care intra intr-o camera, cei care au ceva de spus si o spun bine indiferent in ce forma, cei care fac diferenta. Dar ma abat prea mult de la drumul drept.
Ieri am plecat incruntata, cum spuneam… si nu pentru prima data. Mi s-a luminat fata un pic de la soarele de afara, dar am hotarat ca am nevoie si de altceva – de un lucru frumos. Si mi-am amintit de magazinasul acela de la Kogalniceanu in care am intrat acum cateva saptamani. Daca spun “magazinasul” e departe de mine gandul de a-i diminua importanta. Doar spatiul e relativ mic, dar e atat de plin de culoare incat intri si nu stii la ce sa te uiti mai intai. Nici nu mi-am amintit bine de el, ca parca picioarele mele au si luat-o la mers vioi. Aveam asa o senzatie ca de-abia astept sa ajung sa vad ce mai descopar interesant. Ups! N-am spus exact despre ce e vorba. Sunt tablouri, obiecte de mobilier sau decorative – arta pura si deosebita. Nu sunt critic de arta, nu am o parere profesionala, dar spun ceea ce spun pornind de la starea de entuziasm si incantare pe care incep sa o am atunci cand intru acolo. Mie una mi se pare ca obiectele acelea transmit foarte mult… si incerc sa ma explic. A existat de exemplu o zi in care am trecut pe-acolo si mi-a fost rusine sa intru… rusine pentru ca eu ma simteam prea incarcata de “cenusiu” si “mohorat” si mi se parea ca nu sunt demna de lucrurile frumoase care erau acolo.
Ieri am intrat cu pofta daca pot spune asa. Si apoi a urmat si surpriza sa gasesc acolo o persoana cunoscuta – una din perechile de maini care creeaza acele minunatii. Intalnirea a fost neasteptata, dar surpriza nu a fost deloc daca vorbesc de faptul ca in mod sigur mi-as fi inchipuit-o capabila de atata talent si imaginatie. Cred ca pentru mine cel putin, face parte din categoria oamenilor de care vorbeam mai sus. Si ma marcheaza intr-un fel pentru ca ii simt cumva bucuria omului care are norocul sa nu fie mediocru. Eu ma consider un om mediocru – nu am nici un talent, nu fac lucruri deosebite… nu ca as vrea sa ies in evidenta. Dar alta este stralucirea in ochii celui care creeaza si reuseste sa si exprime ceva prin ceea ce a creat.
M-am bucurat de 15 minute de conversatie intr-un spatiu care te incarca de energie si mi-am cumparat o masca. Cred ca am privit-o de cateva zeci de ori numai aseara, iar acum mi se pare suficient de interesant numai gandul ca trebuie sa ii gasesc locul potrivit, sa am grija sa o pun cum trebuie in valoare. Si simt nevoia sa vorbesc despre experienta mea. Pentru ca, in capul meu, masca asta are o poveste – Innobilla Adriana.

PS
Merita sa ii faceti o vizita! http://www.innobilla.com/index.php

duminică, 4 octombrie 2009

Amintiri din copilarie

A venit pe nepusa masa si luna octombrie. Vremea urata m-a luat prin surprindere si am si uitat deja ca pana mai ieri umblam incaltata in sandale si purtand camasi cu maneca scurta. Si totusi, exista si o parte buna pentru ca vremea aceasta nesuferita imi aminteste de vremurile cand locuiam cu bunicii la Focsani, cand ma chinuiam diminetile sa ma trezesc sa ma duc la scoala, cand bunica facea focul iar bunicul ne servea serile pe amandoua cu un platou de fructe culese din gradina casutei noastre. Si acest anotimp il mai asociez cu bunatatile ce ieseau din cuptor si care umpleau cu miresmele lor ademenitoare intreaga casa.

Toate aceste amintiri m-au determinat ca in aceasta dimineata sa iau atitudine si sa incerc sa recreez putin din atmosfera copilariei mele si m-am pus pe gatit ceva bun, pe care vi-l recomand cu caldura.


Am imprumutat reteta mamei de placinta cu branza dulce si apoi am improvizat un strudel cu mere. Iar rezultatul a fost pe masura. Casa ni s-a umplut de aromele de vanilie si scortisoara, iar sufletul mi s-a umplut de bucurie pentru ca am putut imparti cu cei dragi aceste bunatati. Enjoy!




luni, 28 septembrie 2009

Ce tara frumoasa, pacat ca-i locuita!

Azi categoric a fost ziua nebunilor... Sau hai sa nu fiu asa dura!Sa-i spunem ziua ciudatilor. Nu ca nebunia n-a fi de fapt o stare de normalitate de care te lovesti la tot pasul. Azi insa parca m-a deranjat mai mult ca de obicei. Si sa dezvolt un pic.
Asa-zisul haos din traficul de dimineata nu-l pun la socoteala. L-am pus doar pe seama zilei de luni si mi-am zis ca totusi fac bine ca evit sa merg singura cu masina lunea. Bine, la fel se vede si de pe locul din spate (din anumite motive, de vreo 2 luni, daca nu conduc, ocup aproximativ cuminte un loc in spate), dar macar acolo, daca inchid ochii pentru o secunda, nu se intampla nimic. Nu iau in considerare nici agitatia de birou care, la fel, e specifica zilei de luni. Trec la socurile in sine.
Pe la 12 am iesit cu fetele la masa la o terasa pe undeva pe langa Lipscani. Eram 6 si am luat o masa mare chiar aproape de mijlocul stradutei. Nu e super tare sa stai sa te bucuri asa de soare la sfarsitul lui septembrie? Vorbeam si admiram "peisajul"... mai mult sau mai putin. Intai a fost interesant. O doamna bine, destul de "coapta", isi etala mandra ciorapii si sandalele mult prea mov. Credeti-ma, ador movul, dar asta nu mergea deloc cu rochia neagra, chiar daca uneori culorile astea doua pot face casa buna. Apoi o domnisoara ne-a atras atentia cu cele doua fuste pe care le purta una peste alta - cea roz mai lunga, cea verde tipator ceva mai scurta, iar o alta, cu o peruca minunat de portocalie (Morcoveata ar fi fost invidios), isi scosese la parada nu tinuta, ci prietenul care purta o remarcabila pereche de cornite. Cum spun englezii pretentiosi:"Exquisite!"
Tocmai trageam (eu si fetele) in cor concluzia ca suntem de buna seama depasite de ultimele tendinte vestimentare, cand ne-am trezit ca domnul care statea singur la masa alaturata vine langa noi si incepe sa tipe:"Vedeti-va de treaba voastra! Nu mai ascultati! Ma deranjati!" Ma rog, sa zicem ca ceva de genul. Am fost atat de socata, incat n-as putea sa-mi aduc aminte exact care a fost exprimarea. Parea atat de normal! S-a intors la masa lui si cinci minute mai tarziu tipa la chelner pentru ca il speriase aducandu-i salata.
Oamenii astia pe mine ma ingrozesc. Asa cum mi-a dat emotii negative si omul strazii (Doamne, cum arata!) care s-a urcat odata cu mine in autobuz (tot azi, normal!) si care a inceput sa faca nu stiu ce inginerie pe care si-o imagina el la una dintre usi. Nici in cazul asta n-as putea spune exact despre ce e vorba pentru ca am preferat sa nu privesc, am auzit doar protestele celorlalti calatori.
Sa mai continuu? Ar mai fi ceva. In plina strada la 4 dupa-masa. Un domn la fel de "normal", trecand pe langa mine imi zice:"Esti superba!" In prima secunda am crezut ca vrea sa ma intrebe cat e ceasul. La cum arata, in nici un caz nu ma asteptam la ceea ce a spus de fapt. Adica, adoptand un limbaj de Pitzi (sau pe masura):"Hello! Am o burta destul de mare la purtator!!!" Ar trebui sa fiu multumita ca a fost asta si nu "Esti cat un elefant!" (fie vorba intre noi deja ma simt asa uneori). Ideea e ca genul asta de complimente gratuite nu a fost niciodata pe gustul meu, ba, mai mult, m-a dus mereu cu gandul fie la persoane relativ inapoiate, fie la unele chiar perverse.
Ce pot sa mai zic?!?! Ce naiba se intampla in lumea asta/cu lumea asta? Se poate intelege ceva? Putem repara ceva? M-am gandit de cateva ori azi si ma gandesc si acum - bebe, oare in ce fel de lume te aduc???

Copiii spun lucruri traznite

Mergeam pe strada zilele trecute… cu capu’-n nori, cu mintea-n vant. (Am atatea ganduri ca nici noaptea nu pot sa dorm de ele, iar asta e periculos pentru ca, dupa ce ca am inceput sa uit, uneori e prea solicitant sa procesez pana si faptul ca semaforul arata culoarea rosie – oare ce trebuie sa faci pe culoarea rosie?!?!)
Mergeam pe strada, cum spuneam si eram teleportata cred pe undeva prin aprilie 2010. (Deja planific in cap ceva ce are toate sansele sa se schimbe de 100 de ori in 100 de feluri pana atunci. Dar… sa ma opreasca cineva daca are cum!) Si deodata mi-a atras atentia ceva din prezent – 2 pusti (fetitza si baiat), varsta aproximativa 8-9 ani. Veneau spre mine pe trotuar, unul langa altul… si nu vorbeau. Pareau foarte seriosi, el mai ales avea o expresie de fatza super concentrata. Ea avea in brate un catzelus. (Cred ca de fapt asta m-a readus cu picioarele pe pamant. :))) Si cum ma uitam eu asa, o vad pe ea ca isi intoarce capul spre el si zice “Ham!” (Suna caraghios exprimarea “a zis “ham””, nu? Mai ales ca vorbesc despre o persoana. :))) El a tresarit. Nu fusese un “ham” pe un ton ridicat, dar probabil ca si mintea lui era chinuita de ganduri si a reactionat complet surprins. (Aproape ca si eu la fel uitandu-ma la el. :))) Si cu aceeasi mina de om serios nu i-a spus decat: “Mai, femeie!”. Mi s-a parut genial!Si am inceput sa rad. Abia apoi, mult mai tarziu m-a apucat un pic nostalgia. Cred ca m-am simtit si putin batraioara... pe o spranceana asa. :))

vineri, 25 septembrie 2009

Dragostea ca apa

Adica insipida, inodora, incolora, dar vitala.
Toamna aceasta dulce si blanda m-a indemnat astazi sa iau in drum spre serviciu tramvaiul. Sau poate imi era dor de Praga unde am folosit foarte des acest mijloc de transport in comun si aveam nevoie de ceva sa imi reaminteasca de sejurul ce s-a incheiat acum cateva saptamani.
In fine, stateam linistita privind Bucurestiul iubit cand intr-o statie se urca un cuplu ce mi-a atras atentia. Ea, supraponderala, stearsa si deloc feminina iar el, scund, cu un defect la un picior si cu incisivii care se incapatanau sa nu ii cada desi era foarte deteriorati.
Nu au gasit loc in tramvai pentru a sta impreuna si s-au asezat care cum a putut, eu fiind chiar pe scaunul de la mijloc care ii despartea. Se vedea pe ei ca le pare rau ca nu pot sta unul langa celalalt.
Mi-am dat seama atunci ca in dragoste defectele sau diformitatile fizice pe care de principiu le-ai respinge nu conteaza, ca pana si uratul are estetica sa. Dragostea nu are limite, nu are miros, nici gust si nici culoare.
In definitiv desi pentru mine era un cuplu de oameni poate nu tocmai reusiti din punct de vedere fizic (dar poate cu niste suflete mari), unul pentru celalalt erau ceea ce presupune ca intalnesti doar la persoana iubita, adica ce iti doresti sau poate mai mult.
M-am ridicat si am facut schimb de locuri pentru a le da prilejul sa stea alaturi si au fost foarte incantati ca spatiul nu mai le era inamic.
Si ma gandeam ca dragostea, ca si apa, este ceva fara de care nu poti trai.
Si mi-am mai dat seama ca dragostea este poate cel mai altruist sentiment pentru ca daca este adevarata ea nu tine cont de varsta, de rasa, de conturile in banca, de statutul social, de frumusete sau de parerile celor din jur. Ea traieste prin forta celor ce se iubesc si nu are nevoie de nimic altceva. Dragostea nu este prerogativa oamenilor frumosi sau a celor cu bani (desi in acest ultim caz cei cu bani pot cumpara dragostea, dar eu prefer sa ma refer doar la sentimentele reale), ci este la liber pentru noi toti si poate de aceea este cel mai frumos sentiment din lume!
Iubiti deci si lasati ca iubirea sa vina la voi!

miercuri, 23 septembrie 2009

Fluturasul meu

Mi-e foame tot timpul!! O adevarata doamna nu spune asa ceva, nu? Mai ales daca tine la silueta. :)) Dar mie imi e si o recunosc… si nu sunt ingrijorata. Si daca imi e foame, mananc si mai incolo o sa vad eu. Eu zic ca nu profit de situatia data, desi cantarul meu din baie cam ridica o spranceana – “Le pui, le pui, dar cate??”
Ce sa fac daca un Fluturas da din aripi pe langa stomacul meu si il agita sa ceara de mancare?! Nu se poate sa il ignor, nu? Incerc sa il mai pacalesc cu cate un fruct, dar foamea se intoarce parca si mai mare. E clar ca Fluturasul seamana cu mine pentru ca nu se satura decat cu painitza si paste si prajituri si mai are si niste apucaturi “sanatoase” de prin alte zone foarte apropiate pentru ca ii place pizza si vrea Pepsi. (Vai ce monstruozitati declar in public!)
Si acum… stau la birou si scriu si… nu mai zic nimic de foame. Nu asta e important. Simt un cioc-cioc interior, forte delicat (o fi Fluturasa?!) si am senzatia ca e atingerea divina, ca nimic nu se compara cu ea. E imposibil de descris in cuvinte. Chiar nu poti realiza ce inseamna decat atunci cand simti... nu cand ti se povesteste. Si daca apuci sa simti, iti dai seama ca, desi poate ai visat la ea, n-ai fi putut sa-ti imaginezi asa perfectiune. Merita orice efort, orice temere, orice gand si fiecare secunda de rugaciune. Merita orice! Chiar si o tona de dulciuri pentru ca ea insasi, atingerea asta e cu fiecare clipa tot mai dulce.

marți, 22 septembrie 2009

Fantoma cu Aroma de Capsuni

Fantoma asta cu Aroma de Capsuni a existat pentru cateva zile in mintea unei fetite de 4 ani. Spun ca e existat pentru ca fetita cu pricina chiar a crezut in ea. A crezut ca e reala, probabil si-a imaginat si cum arata si a fost convinsa ca, daca nu e cuminte, fantoma o poate vedea si poate veni sa o sperie – ce-i drept nu intr-atat incat sa bea laptele din cana si nu din biberon (nici macar o Fantoma nu detine puterea absoluta).
E fantastic cum niste ochi albastri, foarte inocenti, se fac din ce in ce mai mari pe masura ce o poveste intra mai in detaliu. Bietul copil ia de buna scorneala, iar adultul aproape ca e mandru ca reuseste sa aiba efect si se autojustifica in secret spunandu-si ca minciuna are scop educativ. (Doamne fereste sa se prinda ala mic ca Mos Craciun nu exista!)
Asa e de cand e lumea si pamantul, iar povestile astea inca mai tin, chiar daca Bau-Bau a fost de ceva vreme inlocuit de personaje mai moderne si mai capabile (trebuie sa faca si copilul o asociere cu ceva gen Fetitele PowerPuff sau alti eroi supranaturali, altfel Alba ca Zapada ar trebui un pic cosmetizata ca sa nu riste sa fie cumva depasita de situatiile secolului in care copiii au telefon mobil si adresa de e-mail inca de la gradinita).
Cum spuneam, povestile au impact si sunt credibile pentru copiii care abia invata cam cum merg lucrurile prin lumea asta, pentru cei cu imaginatie, cei curiosi, cei care cred ca parintii lor insisi sunt supereroi, incapabili sa ii pacaleasca, dar suficient de puternici sa ii apere de o fantoma rea care ar putea sa ii sperie noaptea la culcare sau sa le fure jucariile si sa le dea altor copii.
Si suntem cu totii de acord ca au nevoie copiii de azi de povestile astea asa cum orice adult a avut la vremea copilariei lui. Au nevoie sa le creada si sa inventeze si ei pe seama lor… sa predea stafeta mai departe. Interesant e insa ca si adultii au la fel de multa nevoie de ele, constient sau nu. Din pacat insa uneori numai pentru a-si santaja copiii, pentru a le controla intr-un fel mintea si a-i aduce la stadiul de mielusei blanzi care se tem pana si sa mai puna intrebari.
M-am gandit de multe ori… Ce bine ar fi daca ar exista o Fantoma cu Aroma de Capsuni si pentru oamenii mari! Sa ii viziteze din cand in cand acasa sau la serviciu si sa ii traga de maneca atunci cand mint, sa ii puna la colt daca triseaza, sa le bata obrazul atunci cand nu sunt corecti, sa ii traga la raspundere daca sunt rai, sa le puna o piedica atunci cand sunt falsi… sa inceapa lectiile educative cu ei si nu cu cei mici. Doar copiii cred in exemple, nu? Adultii din ziua de azi, multi dintre ei, nu prea mai cred in nimic. Fantoma asta le-ar prinde tare bine – sa ii faca sa creada in ceva si sa ii mai readuca macar din cand in cand si la drumul drept. Desi am un mare dubiu – nu cred ca ea, saraca ar face fata singurica.

P.S.

Parca in poveste mai exista totusi si Fantoma cu Aroma de Caise. :))

Dor de duca

Domnule, cred ca ai mei m-au facut cand erau in concediu, daca nu, sigur era weekend! Pai cum de ce? Pentru simplul motiv ca oricat mi-as iubi meseria si caminul, ma apuca din cand in cand (dar destul de des) un dor de duca grozav.
Astazi spre exemplu desi eram in mare verva citind niste chestiuni de ordin juridic deosebit de interesante, colega mea Daniela m-a intaratat cu un articol insotit de imagini despre Kilimanjaro. De principiu imi doresc sa calatoresc in toata lumea, dar cunoscandu-ma, comoda si fitoasa cum sunt, stiu ca voi alege acele destinatii la indemana si cu cazare la cel putin 4 stele. Sper insa ca odata cu trecerea timpului sa acumulez intelepciune si sa mai lepad din comoditate pentru a ma putea bucura si de locuri mai greu accesibile mintii mele la acest moment.
Pana una alta pentru ca zilele de concediu pe anul acesta s-au cam epuizat (iar concediul fara plata nu prea renteaza pe criza asta) ma limitez la a pleca in Tanzania cu gandul si a ma bucura de imaginile trimise de altii din calatoriile lor.
Dintre multele destinatii de pe lista mea continentul african ma atrage cel mai mult. Probabil povestile din copilarie ascultate la pick-up isi spun acum cuvantul. Ma bucur enorm ca nu m-am nascut intr-o perioada ca cea de acum cand Internetul este atotstapanitor si cand televizorul te acapareaza si te depersonalizeaza, ci in acea epoca in care o carte, o caseta sau un disc purtau o valoare mai mare decat orice informatie pe care o poti gasi astazi pe Google.
Incerc sa imi imaginez o calatorie in Africa, intr-un safari fotografic. Nu as putea participa niciodata la un safari propriu-zis pentru ca nu imi place sa fac rau animalelor (doar Rottweiler-ului de la etajul unu i-as face un implant cu o botnita) dar as folosi termenul de “shooting” ca sa le trag in poza. Probabil cand voi ajunge acolo va trebui sa aduc multe dovezi pentru ca faima mea de fricoasa trebuie demontata cu orice pret.
Deja mi-am croit in minte garderoba pentru o astfel de clima si pentru o asemenea calatorie, deja mi-am cumparat spray-ul impotriva tantarilor (nici nu stiu daca am nevoie sau daca este suficient) si mi-am terminat sedinta de incurajare.
Ma intreb ce o sa mananc acolo, cum voi face fata climei, unde o sa dorm, cum este fauna si vegetatia aceea live si atat de aproape si multe altele si tremur de nerabdare sa imi realizez acest vis.
Ne mai auzim peste vreo 2 ani dupa ce terminam cu renovarile!

marți, 15 septembrie 2009

Fețele crizei economice în România

Nu va temeti ca nu veti avea parte, citind cele ce urmeaza, de vreo analiza economica acum cand lumea aniverseaza un an de la falimentul declarat al Lehman Brothers, sinonim cu inceputul crizei economice mondiale. Eu vreau sa va relatez doar fapte reale din care sa trageti singuri concluziile:

Cozile din supermarket sau din magazinele cu profil de constructii
In timp, mi-am facut obiceiul sa mergem la cumparaturi pentru casa cat mai rar, maxim de 2 ori pe luna, atunci cand vin cu o lista imensa cu necesarul pentru luna respectiva. Cu toate acestea evit zilele de week-end sau de salariu pentru a evita totodata si aglomeratia. Ei bine, in ultimele doua luni, am avut impresia ca traiesc in pragul sarbatorilor cand toata lumea simte nevoia sa se alimenteze si sa aiba masa plina. Aglomeratie, forfota, carucioare (nu cosuri!) pline ochi, de parca venea sfarsitul lumii. Ieri ma aflam intr-un magazin cu articole de casa, materiale de constructii, etc. Si aici cozi la case (doar 2 ce-i drept deschise din 5), pentru ca lumea se pare ca renoveaza, schimba diverse prin casa, cumpara te miri ce.
As mai adauga aici si forfota din mall-uri la lasarea serii, oricarei seri nu ma refer doar la cele din week-end. Si sa nu uitam ca din toamna aceasta Bucurestiul, patria mall-urilor, se va mai imbogati cu inca unul!
Concluzia logica este ca se consuma, deci exista inca lichiditati pe piata.

Traficul aglomerat
Pe timpul verii traficul a fost lejer si cat de cat civilizat. De pe la 1 septembrie si culminand cu ziua de ieri, a reinceput agitatia in oras, soferii nervosi si claxoanele nejustificate. De la 1 mai anul acesta cheltuielile cu combustibilul nu mai sunt deductibile (cu mici exceptii) ceea ce a facut multe firme fie sa isi restranga flota auto, fie sa diminueze bugetul de benzina, fie sa lase angajatul sa isi achite singuri consumul. Si totusi, traficul este acelasi ca in fiecare an la vremea aceasta. Iar traficul de vara a fost datorat concediilor, cel mai adesea petrecute in strainatate.

Reducerile de pret
Criza sa traisca! In felul acesta avem si noi reduceri in rand cu restul popoarelor, adica mai tot timpul! In felul acesta preturile devin rezonabile si se ofera posibilitatea mai multor persoane sa faca diverse achizitii la care doar visau cand pretul era intreg.

Protestul magistratilor
Astazi sunt deja 2 saptamani de cand s-a terminat vacanta judecatoreasca si impreuna cu ea orice activitate a instantelor. Totul se amana (cu exceptia cauzelor urgente) si uite ca pana acum nu a murit nimeni, traim si asa si asteptam sa vedem ce sa mai intampla.

Prima casa
Acest program era menit sa incurajeze achizitionarea de apartamente si sa deblocheze piata imobiliara. Prevederile legale deficitare, birocratia si interesele ascunse fac acest program ineficient.

Risipa
Saptamana trecuta am prins o seara ploioasa. Ne plimbam in zona Unirii pe langa fantani, unde aspersoarele udau si ele cot la cot cu ploaia vegetatia. De ce? De ce nu, ca doar tot poporul suporta aceasta risipa.

Povestea
Imi spunea bunica in copilarie o poveste cu Nita de la Grui (nu, nu era manelist, era un cioban). Acesta avea placerea de a-si alerta consatenii strigand dupa ajutor ca ar fi venit lupul sa ii manance oile. De fiecare data se dovedea a fi alarma falsa; Nita radea si se veselea pe seama credulilor, iar satenii plecau dezamagiti si tristi ca gestul lor era luat in deradere. Si au tinut-o asa, pana intr-o zi cand satenii satui de batjocura au hotarat sa ignore strigatele disperate ale lui Nita, iar acesta a ramas fara de oi pentru ca tocmai atunci lupul isi facuse intr-adevar aparitia si nimeni nu mai dorise sa il asculte si sa il ajute.
Concluzia
Va apartine.

luni, 14 septembrie 2009

Salopeta mea

Azi am purtat salopeta magica. Nu, n-am dat in mintea copiilor (mai ales ca cei mai multi dintre eu au fost azi foarte tristi pentru ca au inceput scoala... si nu ziceti ca nu-i asa pentru ca i-am vazut). Vorbesc de salopeta mea noua, comuna la prima vedere, dar care m-a facut sa am o zi de luni peste asteptari. Nu zic o zi de luni buna... ar fi insemnat oricum sa cer prea mult. Nu te suna seful lunea sa iti spuna ca poti sa stai acasa in liniste sa iti prelungesti week-end-ul, nu prea ai sarcini usoare si nu scapi de statul peste program si, in mod sigur, biletul castigator la loto nu e al tau asa ca nu poti sa te prefaci ca ti se cam rupe pentru ca vor urma si multe alte zile de luni... lucratoare.
Dar ziua asta de luni pentru mine a fost ok. (Sper sa nu trag dublu maine). A trecut repede si a fost... surprinzatoare. Datorita salopetei cu marsupiu cum ii spun eu. In primul rand programul meu a fost unul mult mai scurt (libera de la ora 3!!!). Doi la mana, parca toata lumea se uita intr-un fel anume la mine... cam cu un zambet discret, cam cum ma uit eu la copiii mici si dragalasi pe care ii intalnesc pe strada. Apoi am simtit, cam pentru prima oara in public, ca sunt un pic favorizata. Nu vorbesc sa mi se faca loc, sa mi se tina usa... domnii ar cam trebui sa faca asta cu orice femeie... unii mai fac, altii Doamne fereste! Doar exista egalitate intre barbati si femei! Dar mie azi chiar mi s-a cedat locul in troleu! Si n-au fost comentarii si nu s-a repezit nimeni sa mi-l ia inainte! Si chiar am fost lasata sa trec pe trecerea de pietoni (e si asta o raritate desi nu ar trebui) si inca am trecut in ritmul meu fara sa simt ca, daca nu ma grabesc, o sa cam raman fara partea, oricare ar fi ea, care imi ramane cel mai in urma.
Intr-un fel azi s-a cam desfasurat scenariul considerat de mine normal, iar surpriza a fost ca toata lumea parca si-a dat concursul... In lumea asta asa de anapoda, de rautacioasa si egoista poate ca mai sunt si lucruri care impresioneaza pe toata lumea... sau care sunt respectate. Si recunosc ca eu azi am profitat. Am luat normalul ca atare... normalul meu, desi prima tentatie a fost sa refuz orice gest de amabilitate cu teama necredinciosului. Sper sa nu ma insel si sa nu revin dezamagita in cateva zile cu o poveste despre cum ziua de azi a fost de fapt un eveniment izolat. Si in acelasi timp promit sa nu ajung una din doamnele acelea in 6-7 luni care merg la cumparaturi si cer sa fie lasate in fata la casa, dar cu doua carucioare pline si cu un sot-accesoriu caruia ii e prea lene si sa aseze produsele pe banda.

marți, 8 septembrie 2009

De toamna

Nu e prima data cand imi pun intrebarea asta, dar... De ce ar iubi cineva toamna? Frig, ploaie, sfarsit de vacanta (sau concediu), zile din ce in ce mai scurte si implicit trezit parca mai devreme, plecat de acasa dimineata parca tot mai pe intuneric, trafic de cosmar (si aici intra si mijloacele de transport in comun arhipline), optiuni mai reduse de petrecere a timpului liber si tot asa.

Mie imi place caldura. Caldura ma pune in miscare, frigul ma paralizeaza. Lumina imi da energie, intunericul ma deprima. Soarele ma face sa functionez, lipsa lui ma leneveste ingrozitor. Si atunci cum sa fac sa imi placa toamna? Nu ii gasesc romantismul, nu imi place ruginiul si brrrr! urasc galbenul. Dar culorile astea incep sa apara peste tot. Si incerc sa le atenuez efectul. Sa zicem ca toate anotimpurile isi au rostul si frumusetea lor? Cam suna a cliseu. Si apoi, daca ceva nu-mi place, nu-mi place si basta! N-are rost sa ma prefac. Problema e mai degraba cum fac sa trec mai repede si mai usor prin toamna. Ar fi niste zile de nastere foarte importante, ar fi faptul ca sunt disperata dupa strugurii albi si placinta cu dovleac, ar fi gandul ca mama imi reface rezerva de zacusca, impresia ca poate o sa am mai mult timp pentru scris sau citit, poate un pic mai multa odihna... si ajutor! De unde mai iau argumente? De fapt cel mai mult ma agat acum de acela ca pe la mijlocul Doamnei Toamna am un moment cheie pe care il astept cu mare emotie, dar si cu teama pentru ca simt ca dupa el nimic nu va mai fi la fel. Sper din tot sufletul ca el sa fie atat de luminos incat sa ma faca chiar sa iubesc toamna.

luni, 7 septembrie 2009

And I think to myself ... What A Wonderful World

Conform unui studiu, femeile optimiste traiesc mai mult! Nu stiu de ce studiul nu s-a efectuat si pe subiecti barbati, dar cred ca imi pot permite sa cred ca in general oamenii optimisti au sanse mai mari de supravietuire, asa ca voi incerca, un ciuda vremii de afara si a vremurilor pe care le traim sa gandesc pozitiv orice ar fi si la fel va indemn si voi!
Ascultam la micul dejun radio Guerilla si mi s-a parut geniala recomandarea muzicala de la acea ora, ca un soi de panaceu pentru ziua de luni, pentru ploaie, pentru criza, incalzire globala si alte nenorociri de acest gen, si anume What A Wonderful World a lui Louis Armstrong !

duminică, 6 septembrie 2009

Frumoasa Praga

Praga este fara indoiala un oras incarcat de istorie. Fiecare cladire, fiecare colt de strada ascunde o poveste cu printi, haiduci sau alte personaje fantastice cum este Golem. De aici probabil si realul potential turistic pe care il detine aceasta capitala europeana. O sa va atraga atentia, ca un specific local, bijuteriile cu granate sau chihlimbar, marionetele sau papusile Matrioska.



O sa regasiti in acest oras elemente si din alte capitale ce va vor face sa va intrebati unde va aflati de fapt in acel moment. Parisul este prezent printr-o reprezentare la scara mai mica a turnului Eiffel pentru care va trebui sa urcati pe jos sau cu funicularul pe colina Petrin. Atentie, ca si la Paris, biletele pentru transportul in comun din oras va permit sa urcati si cu funicularul in aceasta zona. De asemenea, strada Paris din cartierul evreiesc, gazduieste branduri de renume cu iz frantuzesc.


Mozart este evocat si aici ca si la Viena, prin concerte, festivaluri, faimoasele bomboane cu martipan si prin portile deschise spre vizitare ale vilei Bertramka ce l-ar fi gazduit pe acesta cand a compus Don Giovani.






Traditia se observa si la capitolul masini, majoritatea fiind formata din marca locala Skoda. Cu toate acestea locuitorii din Praga par fani inversunati ai marcii Porsche si se dau in vant si dupa Bentley. Soferii sunt calmi si respectuosi, arareori se aude cate un claxon. Transportul in comun este bine dezvoltat, chiar si cele mai vechi autobuze te instiinteaza unde te afli si ce statie urmeaza.




La capitolul mancare aici poti gasi de toate pentru a satisface orice gusturi. Bucataria traditionala se aseamana cu cea germana dar as indrazni sa spun ca este si mai gustoasa. Galustile sunt garnitura la aproape orice fel de mancare si pot fi pregatite si ca desert. Poti gasi insa fara probleme si salate internationale sau mancare italiana – pizza, paste, daca nu vrei sa incerci gustul local. Portiile sunt foarte mari si preturile de bun simt.
Berea este de departe de exceptie, de toate culorile si gusturile; este un specific incontestabil al acestei tari.


Terasele se umplu la pranz si la ora cand praghezii isi termina programul de lucru. Faptul ca oamenii isi permit sa ia masa in oras zi de zi este, cel putin aparent, un semn de bunastare.
Un alt semn ca viata este buna in Praga, cel putin in opinia mea, este faptul ca aici parintii sunt foarte tineri. Imi place sa cred ca isi permit acest lux si nu ca sunt cu totii inconstienti.
Praga poate fi numit cu succes orasul gemenilor! Nu am vazut in niciun alt oras o asa puzderie de carucioare duble! Probabil este ceva in aerul acela incarcat de istorie si romantism.
Gradina zoologica merita vazuta. Intr-un top facut de revista Forbes acesteia i s-a alocat locul 7 la nivel mondial.
Desi evident oamenii sunt iubitori de animale, pe strazile din Praga nu vei intalni caini vagabonzi.
Oamenii din acest oras mi-au parut foarte asemanatori cu romanii, la port ma refer, si totusi civilizatia si cultura sunt la nivel superior, sunt cu multi, poate prea multi ani inaintea noastra.
As putea gasi multe defecte Pragai, dar cand ma gandesc, prin comparatie, la Bucuresti, nu pot sa fac nicio afirmatie negativa.

Facand o paralela cu celelalte doua orase din strainate pe care le-am vizitat in acest an, desi nu are stralucirea Paris-ului si desi nu mi-a dat senzatia de posibil camin ca Mainz-ul, Praga este un oras deosebit de frumos, care iti incanta toate simturile si care te indeamna sa ii descoperi cat mai mult din istorie si traditie, deci trebuie vizitat!

vineri, 4 septembrie 2009

Criza papusilor

Pe vremea copilariei mele, oferta de jucarii era modesta, cum modesta era viata in general in comunism.
Cu toate acestea imi amintesc cu drag toate papusile primite atunci, pe care le botezam in fel si chip, pe care le imbaiam si carora le faceam hainute potrivite. Intr-o vizita fiind, un copil rau si-a insusit fara sa ceara o jucarie de-a mea. Am observat tarziu si am suferit in tacere. Ma gandesc acum ca poate acel copil nu a procedat asa din rautate ci din dorinta de a avea si el o astfel de jucarie pentru ca, asa cum spuneam pe atunci nu se prea gaseau.
Am avut si doua preferate care au avut parte de toata atentia mea, Luiza, frumoasa si blajina, cu un ochisor bolnav si scos din orbita, pe care nici un mester nu a reusit sa i-l repare vreodata si papusa Barbie adusa de capitalism pentru care mi-am vandut bicicleta, chiar daca era poate cea putin accesorizata dintre suratele ei asta ca nu zic "saraca" :) . I-am facut in timp insa o adevarata garderoba fie prin "talentul" personal, fie din hainutele si pantofiorii pe care prietenele din strainatate mi le trimiteau prin posta cu fiecare ocazie.
Acum oferta este teoretic bogata, poti gasi orice fel de jucarii, la care nici nu am fi visat pe vremea noastra.
Ieri am vrut cu orice pret sa ii cumpar lui Bibi a noastra o papusa, cadou de ziua ei de astazi. Am pornit la drum cu mare speranta, stiam exact ce vreau si ce papusa ar fi potrivita pentru cei 5 ani ai sai. Vroiam ceva special de care sa se ataseze si caruia sa ii dedice timpul sau de joaca. Vroiam o papusa cu personalitate. Un chip dulce si bland ca cel de copil. Vroiam sa ii pot oferi o papusa ca cele din copilaria mea de care sa isi aminteasca cu drag peste ani.
Din pacate am esuat lamentabil in aceasta misiune. Am constatat cu tristete ca papusile de azi nu mai sunt ca cele de odinioara si mi s-a parut ceva odios sa fac un astfel de cadou unui copil pentru ca toate aveau chipuri neexpresive, bolnave, urate.
Asa am realizat ca si papusile sunt in criza. O criza din care ma indoiesc ca vor iesi curand pentru ca in timp oamenii si copiii si lumea in care traim s-au schimbat.
Cred cu convingere ca cele mai frumoase jucarii sunt evocate in desenele animate vechi in care Mos Craciun face cadouri copiilor si mi-as dori sa ma pot transforma in Mosul ca sa readuc frumusetea acelor trairi si momente si pentru copiii care traiesc astazi, asa cum traiam si eu pe vremea copilariei mele cand papusile nu erau in criza.

marți, 25 august 2009

Pantofii Gucci

Astazi m-am indragostit de o pereche de pantofi. Gucci. Bej, decupati in fata, talpa platforma, cu emblema firmei tronand discret si totusi usor ostentativ, pret redus. Puteai sa ii convertesti ca accesoriu la orice tip de tinuta de la office la smart casual si la cea de club. Erau ceea ce imi place sa numesc “perfectiunea intruchipata”.
Povestea lor este insa una trista. Persoana care si-i cumparase in vremurile bune cand probabil 600 de USD nu reprezentau mare lucru si care nici macar nu apucase sa ii poarte, a trebuit sa ia decizia sa ii “faca bani”, probabil din motive obiective. Nu ii cunosc identitatea asa ca pot fabula pe aceasta tema in speranta ca ma voi apropia de realitate. Probabil posesoarea este o mica vedeta locala, ajunsa la stramtoare in aceasta perioada pe care cu totii am convenit sa o numim de criza. Aceasta superba pereche de pantofi era insotita si de alte surate, curele YSL, poseta de la Miu Miu si multe alte accesorii de la Gucci. Am tras concluzia de aici ca pantofii aceia nu aparusera in viata ei pur si simplu intamplator. Ii cautase, ii ravnise si ii achizitionase din dragoste de frumos. Acum insa toate aceste frumuseti trebuiau sa redevina o mica comoara. Incerc sa imi inchipui cata tristete a fost in sufletul ei cand i-au parasit dressing-ul pornind in cautarea unei noi stapane.
Se stie prea bine ca oamenii trebuie sa renunte in viata la lucruri mai importante decat niste accesorii, dar pana la urma fiecare consideram ca ceea ce ni se intampla noua in particular este cea mai mare tragedie posibila. Nu vreau sa par superficiala vorbind despre o simpla pereche de pantofi, chiar si de firma, in conditiile in care omenirea se confrunta cu probleme mai importante (pe care probabil le voi dezbate cu alta ocazie), dar vreau sa subliniez ca pentru o femeie lucrurile frumoase conteaza si tare mi-as dori ca orice femeie sa isi permita, macar o data in viata o astfel de pereche de pantofi care sa o faca mai frumoasa, mai eleganta, mai sexy, care sa urle la fiecare pas de feminitate.
Deci nu pot fi acuzata ca imi plac lucrurile frumoase. Trebuie sa fie ceva genetic fata de care nu ne putem impotrivi!
Nu sunt o victima a modei dar voi astepta cu nerabdare momentul cand voi patrunde intr-un magazin al brandului Jimmy Choo (care din fericire nu este un nume de produse chinezesti pe care sa le gasesti la vreo piata in Bucuresti, ci este vorba de un creator de origine malaeziana, scolit in UK, iubit si preciat in intreaga lume). Marturisesc ca in fiecare calatorie in strainatate nu ratez magazinele H&M si orice alte marci pe care nu le gasim pe plaiurile romanesti, care imi ofera produse de calitate la un pret accesibil. Si ador reclama de la Heineken nu pentru frigiderul plin de bere ci pentru visul oricarei femei, un dressing generos. Cat despre haute couture as da orice (oricat?) pentru o rochie semnata Elie Saab sau Valentino. Pentru ca sunt frumoase si feminine. Imi amintesc cu drag prima lectie de stil. Am ramas muta in fata un vitrine, la Cannes, contempland un deux-piece Chanel. Era absolut superb, dar in calea dragostei noastre stateau vreo 4 mii de Euro …
Pentru toate acestea cred ca povestea pantofilor Gucci este una trista.
I-as fi adoptat cu siguranta dar s-a dovedit ca nu eram eu Cenusareasa pe care o cautau, dar sper din tot sufletul sa isi gaseasca stapana care sa ii puna in valoare, pentru ca merita!