Lăbuş

M-am trezit intr-o dimineata strans intr-un lant. Nu stiu cand mi-l pusesera, dar cel mai probabil pe la miezul noptii pentru ca atunci e somnul meu cel mai adanc. Era prima oara cand imi faceau asa ceva, dar stiam ca va veni si acest moment de la vecinul meu care o patise si mai devreme ca mine.
Deci din capul locului am acceptat resemnat aceasta situatie in speranta ca macar la sfarsit de saptamana cand mai plecau pe la munte sau la parintii ei ma vor lasa slobod si stapan pe intreaga curte.
Chiar nu puteam sa ma plang de ei, au fost mereu buni si generosi cu mine de cand m-au adus si ma tineau intr-un cosulet chiar in camera lor. Desi am putine amintiri de atunci stiu ca a fost grea despartirea de mama si de fratiorii mei, dar ei m-au umplut de dragoste si totul a trecut mai usor.
Acum am cusca mea in gradina din fata casei si le-am demonstrat de nenumarate ori ca le rasplatesc dragostea si imi pot oferi intreaga lor incredere. Nu imi plac musafirii in general, poate unii ma considera chiar fioros, dar imi place doar sa fiu precaut.
Ma intreb totusi ce or fi patit de m-au legat chiar astazi. Sa vezi ce o sa mai rada de mine blestematul ala de Felix, motanul vecinei, cand o sa se prinda ca nu il mai pot alerga prin toate gradina. Asta cred ca ma enerveaza cel mai mult. Cred ca o sa aiba tupeul sa isi aduca si cativa prieteni mieunatori sa se distreze impreuna pe seama mea.
Auzi, poarta!
- Ham-ham-ham!

M-am agitat degeaba, erau chiar ei. Parca totusi nu sunt singuri. Nici nu m-au bagat in seama, gata cu datul din coada.
In fine, vin ei la mine sa imi aduca pranzul! Ia uite, ce-ti ziceam :)
- Hei, Labus, vrem sa iti prezentam pe cineva. Sa nu te superi ca te-ai trezit legat, dar este o situatie temporara, nu stiam cum vei reactiona.
- Ea este Nora si este de astazi fetita noastra! Are 3 anisori la fel ca tine! Si speram sa va imprieteniti si sa aveti grija unul de celalalt.
Nici nu a apucat bine Maria sa termine ce avea de spus ca din spatele ei o sarit si m-a cuprins de grumaz o mogaldeata negricioasa ca o maslina. Am simtit atata dragostea din manutele ei calde si din imbratisarea ei incat m-am topit si am uitat sa ripostez nervos ca voi imparti dragostea lor cu un ghemotoc adus de la casa de copii.
- Uite, Nora, Labus da din coada, e semn ca te place si el! O sa va jucati impreuna de acum!
- Labus, pentru ca ai trecut testul, te dezlegam chiar de acum si iti poti relua stapanirea asupra intregii curti. Acum insa trebuie sa fii si mai vigilent pentru ca ai mai multe suflete de pazit! Bravo, baiatul lui tata, bravo!

Si uite asa, o zi care incepuse sub semnul intrebarii mi-a adus o mare bucurie si inca niste dragoste si grija de oferit in plus!

Ma pot numi se pare un catel norocos!

Simfonia fantastica

Am fost aseara la Opera… am vazut “Simfonia fantastica”, spectacol de balet de fapt. In rolurile principale Razvan Mazilu si o fata foarte – foarte frumoasa (Bianca Fota daca e sa ma iau dupa distributie). Mi s-a parut greu. A durat cam o ora si douazeci de minute, a fost multa poezie (in speta franceza), multa arta… dar clar nu e un spectacol pentru incepatori ca sa zic asa.
Eu una m-am simtit cam pierduta la final. Mi-a placut muzica (nu stiu daca pot spune acelasi lucru despre Galushka mea care ma “batea” constant… poate ii placea, poate protesta), interpretarea a fost de admirat, dar parca nu gasesc prea multe senzatii pe care sa le descriu. Nu e ceva ce poate fi povestit si n-as putea sa dau un verdict de genul “E super! Trebuie neaparat vazut” sau “Nu merita!”… nu pot spune asta doar pentru ca eu nu am putut intelege tot. Sau as putea sa ma declar mai deschisa in viziuni si sa scriu aici o judecata elaborata doar pentru ca da bine… si n-ar avea cine sa ma contrazica. :))
Serios vorbind, mi se pare chiar greu de realizat un dans, fie el si de balet ultramodern, pe versuri… fara muzica. E la fel de greu de inteles :))). Dar trairile au fost foarte intense de ambele parti. Si oricum nu pot sa am decat toata admiratia, din nou, pentru niste oameni care cred in ceea ce fac si o fac cu tot sufletul si toata daruirea.
Iar la polul opus, cred ca as avea destul de multe de spus despre spectatori. Erau foarte multi tineri de liceu adusi, probabil pentru prima data in viata lor, mai mult sau mai putin cu forta, la un spectacol pe care nu aveau nici rabdarea, nici pregatirea, nici capacitatea de a-l intelege. Si se manifestau zgomotos in stilul tzatzismelor pe care si le insusesc in fiecare zi de la televizor si din mediul in care traiesc –urcatul picioarelor pe scaune, scuipatul semintelor, glume de prost gust ale unor pustani fara bun simt care se dadeau peste cap sa impresioneze niste aspirante la jobul de top-model sau, in cel mai bun caz, la cel de prezentatoare TV (dar stilul Oana Zavoranu si nu cel Delia Budeanu).
In primul rand nu am inteles ce cautau acolo. Probabil a fost o experienta pe care nu o vor mai repeta vreodata. In al doilea rand mi s-a parut extrem de jenant ca un om de paza a trebuit sa vina si sa le atraga atentia de doua ori si apoi sa se aseze langa ei sa ii pazeasca – diriginta nu facea fata, iar ei se incapatanau si sa ramana in sala. Iar in al treilea rand, cel mai trist, la final nu au inteles nimic, nu le-a placut, in mod sigur au ramas doar cu impresia ca s-au distrat “maxim” luand in ras munca unor oameni care chiar au talent si care au ceva de spus si aratat. Lasand la o parte faptul ca o astfel de atitudine ii deranjeaza in mod direct pe toti spectatorii prezenti, ce ne facem cu astfel de tineri??? Si sunt destul de multi! In nici un caz nu ar trebui sa ne mai mire faptul ca din afara tarii suntem vazuti foarte dur si critic. Dar mai facem ceva sa ii schimbam?

Toby

Am un catzel foarte destept! (Nu va lasati inselati de aparente!) Acum doua seri, in masina… mergeam spre casa. El la mine in brate... dormea. (Deh, era obosit dupa ce o zi intreaga a alergat fericit si in voie in curtea lui buni… buni a mea, buni a lui). Si eu eram fericita ca statea in sfarsit cuminte si nu mai avea energie sa imi roada degetele si urechile si nasul si ce mai gasea. Si ghinion! Ne oprim la un semafor. In stanga noastra o mandra Dacie Logan. Geamul deschis, muzica urla… am ridicat o spranceana dezaprobator si nu am aruncat mai mult de o fractiune de privire la un asa reusit exemplar autohton. Toby al meu insa a fost profund indignat. A sarit ca ars si a inceput sa latre si sa latre si sa latre… Il tineam in brate si el se agita sa iasa pe geam… Nu e o surpriza ca el nu are nici cea mai mica idee despre ce dimensiuni are – 1,5 kg de par pe jumatate de kg de oase. Seamana doar cu stapana-sa care se crede destul de tare incat sa se ia la bataie cu alti soferi in trafic.
Dar Toby al meu are principii si puncte de vedere si le sustine sus si tare in fata oricui. Si ce sa ii explic ca “domnul” respectiv avea asa o buna impresie despre sine incat tinea neaparat sa se faca remarcat?! Cum sa inteleaga, bietul catzel ca asemenea specimene nici nu pot fi educate, nici nu pot fi aduse la un elementar grad de bun simt?! Ii spuneam doar sa taca.
Si semaforul nu se mai facea verde! Iar bestia mea se isteriza pentru ca avea si senzatia ca nu e bagata in seama. Ar trebui sa ma sperie gandul ca exista pericolul de proasta crestere, lipsa de educatie, nesimtire, mitocanism etc. la tot pasul... intr-o tara pe trei sferturi kitsch, tara in care noi aducem la viata copii. Ar fi trebuit poate sa ma duc si sa ii bat aluia in geam, dar cel mai probabil m-ar fi ignorat ca pe un al doilea catzel care ii latra la ureche si i-ar fi zis "stapanului" meu, ca de la "barbat" la barbat:"Tine-ti nebuna in lesa!" Cateodata am senzatia ca ne luptam cu morile de vant... sau ca normalul devine anormal si invers?!?!
Dupa cum spuneam... am un catzel foarte destept! Si sint mandra de el! Dar in situatii din astea... oare la ce ii foloseste?

Pentru mami

Mami a mea este cea mai buna mami din lume! E frumoasa, e desteapta, e sufletista, generoasa, sensibila, creativa, harnica, simpatica, hazlie, sociabila, devotata, optimista, prietenoasa si intr-o mie de alte feluri toate numai de foarte bine.
Cam asa scriam si in clasele I-IV cand invatatoarea ne dadea ca tema de 8 martie sa facem portretul mamei. Atunci era probabil si o competitie – fiecare voia sa se laude ca mami a lui e cea mai buna dintre toate. Dar, lasand la o parte orgoliile copilaresti, asa e si normal. Pentru mine, cum e pentru multi altii mami a lor, mami a mea nu se compara cu nici o alta din lume si, numai judecand dupa cate imi ofera in fiecare zi – dragoste neconditionata, sprijin, sfaturi, atentie, tot ceea ce cer si ceea ce poate uneori nu cer, n-as schimba-o pentru nimic. Nu am ce sa-i reprosez, nu am nimic sa imi doresc in plus. Am fost si sint foarte – foarte – foarte norocoasa. Si sper sa fiu si eu o mami macar pe jumatate la fel de buna ca mami a mea.
La multi ani, mami!!!!!!! Si te iubesc!

Jenson Button este noul campion mondial la Formula 1

Sortii au decis astazi, in penultima cursa a acestui sezon, la Interlagos, ca noul campion mondial la Formula 1 este britanicul Jenson Button.

Se pare ca echipa nou-constituita Brawn GP s-a ales cu doua premii foarte importante, primul loc la constructori si un campion mondial.

Asteptam ultima cursa, peste 2 saptamana la Abu Dhabi sa vedem cine isi va adjudeca locul 2 la piloti, sansele fiind impartite intre Rubens Barrichello (cel de al doilea pilot de la Brawn) si Sebastian Vettel de la Red Bull Racing.

Turte rupte

Nu ma intrebati de unde vine asta cu turte "rupte" dar imi era o pofta teribila de acel desert pregatit de obicei de Craciun si care se imparte prin vecini.

Din foile de placinta ramase de pe urma strudelului cu mere si a placintei cu pui si ciuperci, am pus cateva putin pe plita, le-am inmuiat apoi intr-un sirop din apa cu zahar si am pus peste ele (le-am asezat unele peste altele 2 cate 2) un amestec de nuca, zahar brun, zahar vanilinat si coaja rasa de lamaie (cred ca se pot imbunatati dupa gust cu scortisoara, cacao sau nuca de cocos).

Arata delicios, e un desert rapid si gustos si personal imi aduce aminte de copilarie si de aromele din casa bunicilor.

Si uite asa Cafeneaua vieneza se transforma in restaurant rustic :)!

October Flavours

Nu stiu ce influenta are luna Octombrie asupra mea, dar stiu ca mi-a starnit talentele culinare. Nu imi amintesc de cand nu mai experimentasem ceva nou, in bucatarie. Cred ca imi era dor intai de bunatatile de acasa, pregatite de mama sau bunica, dar si de ceva nou, a personal touch, ceva deosebit de care nepotii mei sa spuna cu drag ca este specialitatea bunicii lor preferate.
Ieri am experimentat o placinta cu pui si ciuperci pe care am servit-o cu un piure de mazare, acesta din urma fiind reteta lui Jamie Oliver bucatarul non-conformist, reinventator al aromelor si in mare trend si pe plaiurile noastre.

PLACINTA CU PUI SI CIUPERCI
Ingrediente:
1 piept si ½ de pui (curatat si fara piele)
½ kg de champinioane
patrunjel, ceapa de apa rosie, ceapa verde, 2 ardei bulgaresti
1 ou, smantana, pasta de tomate, sare, piper
foi de placinta (cate 3 foi pentru fiecare rulou)

Se calesc in putin ulei, in trei tigai diferite sau pe rand:
1. Pieptul de pui taiat cubulete sau fasii dat cu sare, piper si orice alt condiment ne face placere (cred ca se poate si taiat foarte marunt sau tocat);
2. Ciupercile taiate, cu ½ legatura de patrunjel tocat marunt (patrunjelul se adauga spre sfarsit pentru a-si pastra aroma);
3. Ceapa rosie, dupa care se adauga ardeii bulgaresti (fara seminte) si spre final se adauga si ceapa verde (toate taiate marunt).
Dupa ce sunt toate gata, se amesteca cele 3 de mai sus intr-o tigaie incapatoare (wok, de exemplu), se adauga ¾ din oul batut spuma, putin sos de tomate si restul de patrunjel, se amesteca intre ele si se tin cam 5 minute pe foc.
Amestecul astfel obtinut se aseaza pe foile de placinta care se ruleaza. Ruloul se unge cu putin ulei si cu un amestec din restul de ou batut spuma si putina smantana.
Se da la cuptor, intr-o tava unsa cu ulei, cam 45 de minute.

Atentie, este o reteta delicioasa dar care ia destul timp de preparare, deci recomand sa fie incercata intr-o zi cu chef de bucatarit si in care nu suntem in razboi cu timpul.

PIURE DE MAZARE
Am romanizat oarecum reteta lui Jamie limitandu-ma la ingredientele pe care le aveam in casa: o conserva de 400g de mazare, un patratel de unt, putina zeama de lamaie, sare si piper.
Intr-o tigaie se pune untul peste care se pune mazarea, se aseaza capacul si se lasa 10-15 minute. Reteta originala prevede si cateva frunze de menta proaspata. Se ia de pe foc, se adauga zeama de lamaie, sarea si piperul dupa gust si intregul amestec se da la robot pentru a obtine un piure. Se serveste cald.

STRUDEL CU MERE

Si pentru ca mai aveam foi de placinta si loc in tava de copt, am ras vreo 6 mere Ionatan, le-am stors putin pentru ca erau destul de zemoase, le-am amestecat cu scortisoara din plin si cu 1 pliculet de zahar vanilinat (acesta din urma este optional) si am facut 2 rulouri din foile de placinta (cate de 2 foi de aceasta data) pe care le-am uns cu putin ulei, si cu amestecul de ou cu smantana si le-am tinut la cuptor tot cam 45 de minute.

Este un desert gustos, aromat si foarte usor de facut.

Enjoy!

Cadouri, cadouri...

Am ajuns la concluzia ca nu imi place sa cumpar cadouri. Oricat mi-ar placea sa daruiesc, oricat imi plac zilele de nastere si aniversarile si sarbatorile si toate ocaziile la care se lasa cu cadouri, nu-mi place sa si cumpar pentru ca nu stiu sa cumpar cadouri. Pentru cei foarte apropiati mai treaca-mearga. Vad si eu daca exista anumite lucruri de care au neaparata nevoie, le mai stiu si gusturile sau pur si simplu am curaj sa intreb direct cam care sunt dorintele. Dar cand am de cumparat un cadou pentru ca e urgent si chiar trebuie, e panica!! (asta e o expresie cam de cartier pe care am auzit-o la un gelat de la serviciu, nu stiu ce-mi veni s-o folosesc! :))
Ce sa cumpar??? Daca cer cuiva sfatul si aud “o sticla de ceva sau un parfum” chiar ma crizez. Sticla de ceva mi se pare abureala. De acord, merge langa ceva mai consistent si merge daca e ceva deosebit si omul chiar e amator de fineturi. In rest, suna a vin spumos cumparat de la buticul din coltul strazii. Iar cu parfumul e foarte delicat. Nu poti risca decat daca stii despre ce e vorba (adica preferinte clare). Altfel ce se intampla? Speri ca sarbatoritul sa il dea si el cadou la randul lui? Aveam eu o idee acum ceva vreme despre reciclarea cadourilor. Primesti ceva, nu-ti place sau nu ti se potriveste si te gandesti sa dai mai departe. Eu recunosc ca ai mei parinti au fost in cateva randuri “depozitul” meu, dar nu de reciclare. Le-am dat lucruri pe care stiu ca le folosesc. Dar mi s-a intamplat sa primesc si lucruri care parca facusera un drum lung. Si imi imaginam cum exista posibilitatea ca un cadou sa calatoreasca de la un sarbatorit la altul pana inapoi la cel care l-a lansat initial. Nu ar fi cel mai bun cadou? Sa iti vezi “copilasul” intorcandu-se la tine incarcat de experiente. Daca si lucrurile ar putea sa vorbeasca! :)))
Serios vorbind acum. Cum se cumpara cadoul potrivit? Eu una ma gandesc, ma razgandesc, uneori imi pun suficienti bani deoparte pentru ca stiu din timp ca se anunta pericol de cumparat un cadou si mi se pare ca e mai usor daca pot cheltui oricat – pe principiul dau oricat, numai sa gasesc ceva. Dar nici asa nu e usor. Poate sa fie scump, poate sa fie unicat si sa nu se potriveasca. Si apoi ce imi place mie, poate sa nu placa si destinatarului. Si parca nimic nu e mai rau decat sa citesti dezamagirea pe chipul celui care il primeste. Mai ales daca tu chiar te straduiesti si cauti si chiar ai iluzia ca ai gasit in sfarsit ceva sa mearga la suflet. E foarte greu sa nu dai gres. Mi-ar placea sa am un glob de sticla (celebrul glob de cristal!) in care sa vad dorintele pe care le au ceilalti... bine, cu o anumita cenzura ca sa nu dau buzna chiar asa in toate gandurile oamenilor. Sau mai stii? Poate fi distractiv. :))

Pagina dintr-o carte nescrisa

In aceasta dimineata de toamna pasii m-au purtat din nou la cafeneaua noastra, locul cald si primitor cu aroma de ciocolata calda si gust de capsuni. O zi de octombrie rece, mohorata dar nu atat de nesuferita incat sa ma tina inauntru sa imi plang in continuare amarul de unul singur in camera de hotel.
Este ciudat cum totusi un loc incarcat de amintiri, deopotriva frumoase si dureroase, ma cheama si ma atrage asemenea zanei Loreley. Nu puteam sa imi refuz aceasta placuta tortura de a sta pe terasa cafenelei, cu patura groasa pe picioare, cu cartea inceputa inca din avion in fata si o cafea fierbinte si aromata.
Citeam fara sa inteleg vreun cuvant din cele scrise desi in ochii celor ce m-ar fi privit as fi parut extrem de interesat de savoarea vorbelor autorului; in realitate mintea mea fugarea amintirile rascolite de acel loc fantastic si incerca sa conceapa un viitor promitator si optimist.
Plecasem in gand cateva stradute mai departe si stateam in fata Domului Sfantului Stefan. Nu indrazneam sa intru, asa ca am preferat sa privesc in jurul meu. Era o reverie deci nu prea imi pasa ca stau in mijlocul drumului. Ma intrebam ce are oare Viena de ma atrage ca un magnet? Sa fie faptul ca ea nu m-a dezamagit niciodata? Sa fie faptul ca aici am fost atat de fericit si totusi ... ?
Priveam un cuplu de indragostiti. Citeam in ochii lor acea dragoste inocenta si oarba de la inceputuri care te face sa zbori, sa visezi, sa te lupti cu balaurii, sa iei decizii nebunesti, sa te rupi de tot si de toate, sa te muti in celalalt capat al lumii, doar pentru a fi impreuna. Stiam ce avea sa urmeze. La un moment dat noi barbatii devenim previzibili si prea putin surprinzatori. Ii zarisem in buzunarul jachetei cutia mica imbracata in catifea rosie. Si el, ca alti semeni ai sai, hotarase sa isi declare dragostea printr-o cerere in casatorie in aceasta catedrala. Este incredibil ca in ziua de astazi mai exista romantism si dorinta de comuniune formalizata prin inscrisuri oficiale.
Speram ca deznodamantul lor sa fie altfel, mai dulce si mai calm, cum as fi dorit pentru noi la vremea aceea. Am inchis ochii pentru a nu mai fi martorul acelei scene si m-am teleportat inapoi in cafenea.
Am mai dat o pagina din cartea pe care aparent o citeam.
Mi-am amintit deodata acea zi de inceput de toamna cand ma plimbam cu ea prin fata aceleiasi catedrale. Eram atat de emotionat, incat tot ce repetasem in acea dimineata in fata oglinzii pierise din mintea mea. I-am luat mana delicata si alba in mana mea arsa de vant si am scos din borseta cutia care continea pretiosul inel, platit cu multa truda si care era petitorul colosalei intrebari:
- Vrei sa fii sotia mea?
Copila cu parul balai s-a transformat intr-o clipita in ceva ce imaginatia mea de copilandru nu putea concepe; mi-a dat peste mana facand ca inelul sa sara din cutie si a tipat la mine, ecoul strabatand intreaga piateta si plesnindu-ma ca cea mai grea palma:
- Du bist verrückt! Cum crezi tu ca eu m-as putea casatori vreodata cu tine? Cum crezi ca parintii mei ar aproba o astfel de casatorie?
- Dar cu ce ti-am gresit, am crezut ca ne iubim si ca asta iti doresti si tu. Spune-mi, ce vina am eu?
- Cat de inocent poti fi? Tu ... esti roman! Mai mult nu pot spune, dar nu poate iesi o combinatie fericita din melanjul asta, incearca sa te trezesti la realitate. Intoarce-te la tine in tara si cauta-ti o fata pe masura. Ai ajuns aici din intamplare si sunt sigura ca nu vei mai avea posibilitatea sa revii vreodata, pentru ca asa este neamul vostru, nu stie sa razbata, nu stie sa lupte, vrea totul de-a gata...
Si uite asa, dulcea copila Lena pe care doream sa mi-o fac nevasta inca de la majorat s-a transformat intr-o leoaica xenofoba. A fost probabil cea mai dura lectie de viata pe care aveam sa o primesc. M-am intors in patria mea cu dorinta de a-i demonstra ca se insela, ca pot realiza ceva cu viata mea, ca pot reveni in Viena oricand poftesc si ca, desi roman, nu sunt condamnat la nefericire. Pe atunci planuiam sa revin si sa o impresionez cu realizarile mele, sa o recuceresc si sa i arat cat a gresit. Dar timpul mi-a aratat ca iubirea aceea de-o vara nu m-a facut decat sa fiu mai determinat in scopul meu iar sentimentele traite atunci cu o intensitate pe care credeam ca nu o voi mai simti vreodata le-am regasit peste ani in multe alte fete din tara mea. Probabil insa ca undeva in adancul sufletului si azi regret apartenenta mea la acest popor si culoarea inchisa a pielii mele, care m-au despartit de austriaca Lena.
Dar ma gandesc, acum peste ani, cand stau pe terasa aceleiasi cafenele ca poate nu as fi iubit Viena la fel de intens daca as fi ramas aici, departe de obarsia mea.
Ma ridic cu acest gand si imi iau ramas bun de la acest oras drag si ma intorc din nou acasa unde ma asteapta mereu cu aceeasi dragoste calda, iubita mea si copiii nostri cu pielea de ciocolata.

Innobilla Adriana

Ce vreme incredibila are octombrie asta! Pe gustul si pentru sufletul meu. Si cred ca nu numai. Am avut eu ceva emotii legate de toamna asta, dar imi asum riscul sa declar acest octombrie prietenos, surazator, cu suflet bun, plin de viata… (Tare sper sa nu ma dezamageasca in partea a 2-a!) Oricum, ieri, azi si chiar cred ca si maine a fost, este si va fi sursa mea de optimism.
E drept ca ieri am plecat incruntata de la serviciu. “Incruntata” nu e tocmai cuvantul potrivit, dar nu vreau sa fiu dura si nu vreau nici sa folosesc un altul care sa intre in detalii. Am plecat ieri gandindu-ma doar ce norocosi sunt cei care iubesc ceea ce fac, cei care nu se gandesc cu groaza inca de seara la o noua zi de lucru, cei care nu isi machiaza pe fete in drumul spre serviciu lipsa de chef si plictisul si care nu gasesc ca singura motivatie e faptul ca e chiar musai sa castige un ban. E vorba de oamenii nascuti cu sau in stare sa isi dezvolte cel putin un dar aparte… dar nu cei pe care ii vedem la televizor. Oamenii de langa noi, cei care pot fascina din secunda in care intra intr-o camera, cei care au ceva de spus si o spun bine indiferent in ce forma, cei care fac diferenta. Dar ma abat prea mult de la drumul drept.
Ieri am plecat incruntata, cum spuneam… si nu pentru prima data. Mi s-a luminat fata un pic de la soarele de afara, dar am hotarat ca am nevoie si de altceva – de un lucru frumos. Si mi-am amintit de magazinasul acela de la Kogalniceanu in care am intrat acum cateva saptamani. Daca spun “magazinasul” e departe de mine gandul de a-i diminua importanta. Doar spatiul e relativ mic, dar e atat de plin de culoare incat intri si nu stii la ce sa te uiti mai intai. Nici nu mi-am amintit bine de el, ca parca picioarele mele au si luat-o la mers vioi. Aveam asa o senzatie ca de-abia astept sa ajung sa vad ce mai descopar interesant. Ups! N-am spus exact despre ce e vorba. Sunt tablouri, obiecte de mobilier sau decorative – arta pura si deosebita. Nu sunt critic de arta, nu am o parere profesionala, dar spun ceea ce spun pornind de la starea de entuziasm si incantare pe care incep sa o am atunci cand intru acolo. Mie una mi se pare ca obiectele acelea transmit foarte mult… si incerc sa ma explic. A existat de exemplu o zi in care am trecut pe-acolo si mi-a fost rusine sa intru… rusine pentru ca eu ma simteam prea incarcata de “cenusiu” si “mohorat” si mi se parea ca nu sunt demna de lucrurile frumoase care erau acolo.
Ieri am intrat cu pofta daca pot spune asa. Si apoi a urmat si surpriza sa gasesc acolo o persoana cunoscuta – una din perechile de maini care creeaza acele minunatii. Intalnirea a fost neasteptata, dar surpriza nu a fost deloc daca vorbesc de faptul ca in mod sigur mi-as fi inchipuit-o capabila de atata talent si imaginatie. Cred ca pentru mine cel putin, face parte din categoria oamenilor de care vorbeam mai sus. Si ma marcheaza intr-un fel pentru ca ii simt cumva bucuria omului care are norocul sa nu fie mediocru. Eu ma consider un om mediocru – nu am nici un talent, nu fac lucruri deosebite… nu ca as vrea sa ies in evidenta. Dar alta este stralucirea in ochii celui care creeaza si reuseste sa si exprime ceva prin ceea ce a creat.
M-am bucurat de 15 minute de conversatie intr-un spatiu care te incarca de energie si mi-am cumparat o masca. Cred ca am privit-o de cateva zeci de ori numai aseara, iar acum mi se pare suficient de interesant numai gandul ca trebuie sa ii gasesc locul potrivit, sa am grija sa o pun cum trebuie in valoare. Si simt nevoia sa vorbesc despre experienta mea. Pentru ca, in capul meu, masca asta are o poveste – Innobilla Adriana.

PS
Merita sa ii faceti o vizita! http://www.innobilla.com/index.php

Amintiri din copilarie

A venit pe nepusa masa si luna octombrie. Vremea urata m-a luat prin surprindere si am si uitat deja ca pana mai ieri umblam incaltata in sandale si purtand camasi cu maneca scurta. Si totusi, exista si o parte buna pentru ca vremea aceasta nesuferita imi aminteste de vremurile cand locuiam cu bunicii la Focsani, cand ma chinuiam diminetile sa ma trezesc sa ma duc la scoala, cand bunica facea focul iar bunicul ne servea serile pe amandoua cu un platou de fructe culese din gradina casutei noastre. Si acest anotimp il mai asociez cu bunatatile ce ieseau din cuptor si care umpleau cu miresmele lor ademenitoare intreaga casa.

Toate aceste amintiri m-au determinat ca in aceasta dimineata sa iau atitudine si sa incerc sa recreez putin din atmosfera copilariei mele si m-am pus pe gatit ceva bun, pe care vi-l recomand cu caldura.

Am imprumutat reteta mamei de placinta cu branza dulce si apoi am improvizat un strudel cu mere. Iar rezultatul a fost pe masura. Casa ni s-a umplut de aromele de vanilie si scortisoara, iar sufletul mi s-a umplut de bucurie pentru ca am putut imparti cu cei dragi aceste bunatati. Enjoy!