Oare cate persoane poate fi de fapt cineva de-a lungul unei vieti? Cate une pentru fiecare zi care trece? Pentru ca uneori, uitandu-ma in urma, am senzatia ca ceea ce sunt azi nu eram ieri... si probabil nici maine n-o sa mai fiu.
Ma uit la mine cu 10 ani in urma si cred ca nu ma mai recunosc. Nu mai am gandurile si simtirile de atunci si, cu putin efort, ma pacalesc sa cred ca in prezent sunt o varianta mai buna. Dar mi se pare atat de ciudat sa nu ma mai identific cu ceea ce am fost candva! Si cred ca si doare un pic pentru ca se mai intampla sa incerc sa retraiesc anumite clipe dintr-un trecut care imi apartine in totalitate si totusi simt ca parca nu-i povestea mea. Parca privesc un film sau citesc o carte si stiu ce urmeaza sa se intample, stiu ca eu am trait si am scris istoria aia, dar nu ma vad facand lucrurile respective... nu ma mai vad facand lucrurile respective. Chiar sunt nedumerita uneori - ce-o fi fost in capul meu? de ce oi fi facut asa ceva? chiar am fost in stare? Uneori mi se pare ca eram mai curajoasa atunci, poate aveam nebunia si ambitia specifice unei anumite varste, poate eram un copil care indraznea sa spere la mult mai multe pentru ca inca nu avea nici o aripa franta. E adevarat pana la urma ca anii care trec ne fac mai intelepti, dar si mai precauti, mai restrictivi, poate prea responsabili si prea tematori sa ne mai asumam anumite riscuri.
Nu ma gandesc la regrete pentru ca mi se par inutile... pierdere de vreme. Dar ma ingrozesc oarecum la gandul ca in 10 ani mi se pare ca a trecut o viata, ca amintirile se estompeaza si nu imi mai aduc aminte toate detaliile. Se sterg unele lucruri usor-usor si mi-e ciuda pentru ca as vrea sa le am mereu. Au fost frumoase toate in felul lor si nu as vrea sa le pierd... nu e drept sa le pierd.
Ma uit la mine cu 10 ani in urma si cred ca nu ma mai recunosc. Nu mai am gandurile si simtirile de atunci si, cu putin efort, ma pacalesc sa cred ca in prezent sunt o varianta mai buna. Dar mi se pare atat de ciudat sa nu ma mai identific cu ceea ce am fost candva! Si cred ca si doare un pic pentru ca se mai intampla sa incerc sa retraiesc anumite clipe dintr-un trecut care imi apartine in totalitate si totusi simt ca parca nu-i povestea mea. Parca privesc un film sau citesc o carte si stiu ce urmeaza sa se intample, stiu ca eu am trait si am scris istoria aia, dar nu ma vad facand lucrurile respective... nu ma mai vad facand lucrurile respective. Chiar sunt nedumerita uneori - ce-o fi fost in capul meu? de ce oi fi facut asa ceva? chiar am fost in stare? Uneori mi se pare ca eram mai curajoasa atunci, poate aveam nebunia si ambitia specifice unei anumite varste, poate eram un copil care indraznea sa spere la mult mai multe pentru ca inca nu avea nici o aripa franta. E adevarat pana la urma ca anii care trec ne fac mai intelepti, dar si mai precauti, mai restrictivi, poate prea responsabili si prea tematori sa ne mai asumam anumite riscuri.
Nu ma gandesc la regrete pentru ca mi se par inutile... pierdere de vreme. Dar ma ingrozesc oarecum la gandul ca in 10 ani mi se pare ca a trecut o viata, ca amintirile se estompeaza si nu imi mai aduc aminte toate detaliile. Se sterg unele lucruri usor-usor si mi-e ciuda pentru ca as vrea sa le am mereu. Au fost frumoase toate in felul lor si nu as vrea sa le pierd... nu e drept sa le pierd.
Intalnesc oameni de demult si ma izbeste dintr-o data cu forta un foc care a ars mocnit - aproape ca sunt uimita ca oamenii astia din trecut isi amintesc inca lucruri marunte despre mine de vreme ce mie mi s-au sters in mare parte. Mi s-ar parea mai degraba firesc sa ii simt privindu-ma ca pe o necunoscuta pentru ca eu una stiu sigur ca nu mai sunt aceeasi persoana care eram atunci... si in mod sigur nici ei nu mai sunt. De-asta nici nu mai cred in reinodarea relatiilor. Desi primul instinct poate ar fi sa fac un pas in sensul asta, imi dau seama ca nu ar mai putea fi la fel, iar dezamagirea ar putea fi mai dureroasa la un asemenea esec. Prefer sa ma detasez un pic si sa traiesc cu senzatia ca de fapt ei imi vorbesc despre altcineva. Despre cineva familiar si totusi not any more (chiar nu am gasit un echivalent potrivit in romana :)) )
Sunt absolut convinsa ca vi s-a intamplat sa va intalniti cu o persoana pe care nu ati mai vazut-o de ani si sa simtiti ca mintea vi se goleste si nu gasiti cuvinte, nu stiti cu ce sa incepeti. Blocaj total, atitudine ridicol de fastacita, mers mai departe si apoi ciuda ca, totusi, lucruri pe care ati fi vrut sa le spuneti nu au iesit la iveala sau nu au iesit asa cum ati intentionat de fapt. Mi s-a intamplat o data sa intalnesc un fost coleg si, dupa ce am vorbit cateva minute, spre incheiere, poate pentru ca niciodata nu stii ce sa spui in astfel de cazuri ca incheiere, el mi-a cerut numarul de telefon. Iar eu am intrebat spontan, fara sa gandesc: "da' pentru ce?" Imi era clar ca nu avea sa ma sune, nu vedeam rostul. Stiu, nu ma costa nimic sa i-l dau, ar fi fost poate cumva un ramas bun mai firesc ca atunci cand spui "mai vorbim" desi te gandesti ca e foarte probabil sa nu o mai faci niciodata. Vorbele mele totusi au iesit instinctiv, sincere desi un pic crude.
E bine ca lucrurile se schimba, iar noi mergem mai departe... dar uneori as vrea sa mai fiu eu cea de acum 10 ani si mai ales as vrea sa mai pot da timpul inapoi. As vrea ca uneori sa fiu mai constienta de ceea ce am fost pentru ca, pana la urma, ceea ce sunt azi e rezultatul fiecarei clipe care a trecut si ieri si acum un an si acum mai multi ani si, daca lucrurile nu ar fi stat asa cum au stat, azi cel mai probabil as fi fost altcineva altundeva altcumva.
Sunt absolut convinsa ca vi s-a intamplat sa va intalniti cu o persoana pe care nu ati mai vazut-o de ani si sa simtiti ca mintea vi se goleste si nu gasiti cuvinte, nu stiti cu ce sa incepeti. Blocaj total, atitudine ridicol de fastacita, mers mai departe si apoi ciuda ca, totusi, lucruri pe care ati fi vrut sa le spuneti nu au iesit la iveala sau nu au iesit asa cum ati intentionat de fapt. Mi s-a intamplat o data sa intalnesc un fost coleg si, dupa ce am vorbit cateva minute, spre incheiere, poate pentru ca niciodata nu stii ce sa spui in astfel de cazuri ca incheiere, el mi-a cerut numarul de telefon. Iar eu am intrebat spontan, fara sa gandesc: "da' pentru ce?" Imi era clar ca nu avea sa ma sune, nu vedeam rostul. Stiu, nu ma costa nimic sa i-l dau, ar fi fost poate cumva un ramas bun mai firesc ca atunci cand spui "mai vorbim" desi te gandesti ca e foarte probabil sa nu o mai faci niciodata. Vorbele mele totusi au iesit instinctiv, sincere desi un pic crude.
E bine ca lucrurile se schimba, iar noi mergem mai departe... dar uneori as vrea sa mai fiu eu cea de acum 10 ani si mai ales as vrea sa mai pot da timpul inapoi. As vrea ca uneori sa fiu mai constienta de ceea ce am fost pentru ca, pana la urma, ceea ce sunt azi e rezultatul fiecarei clipe care a trecut si ieri si acum un an si acum mai multi ani si, daca lucrurile nu ar fi stat asa cum au stat, azi cel mai probabil as fi fost altcineva altundeva altcumva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu