Putina filozofie

Oare cate persoane poate fi de fapt cineva de-a lungul unei vieti? Cate une pentru fiecare zi care trece? Pentru ca uneori, uitandu-ma in urma, am senzatia ca ceea ce sunt azi nu eram ieri... si probabil nici maine n-o sa mai fiu.
Ma uit la mine cu 10 ani in urma si cred ca nu ma mai recunosc. Nu mai am gandurile si simtirile de atunci si, cu putin efort, ma pacalesc sa cred ca in prezent sunt o varianta mai buna. Dar mi se pare atat de ciudat sa nu ma mai identific cu ceea ce am fost candva! Si cred ca si doare un pic pentru ca se mai intampla sa incerc sa retraiesc anumite clipe dintr-un trecut care imi apartine in totalitate si totusi simt ca parca nu-i povestea mea. Parca privesc un film sau citesc o carte si stiu ce urmeaza sa se intample, stiu ca eu am trait si am scris istoria aia, dar nu ma vad facand lucrurile respective... nu ma mai vad facand lucrurile respective. Chiar sunt nedumerita uneori - ce-o fi fost in capul meu? de ce oi fi facut asa ceva? chiar am fost in stare? Uneori mi se pare ca eram mai curajoasa atunci, poate aveam nebunia si ambitia specifice unei anumite varste, poate eram un copil care indraznea sa spere la mult mai multe pentru ca inca nu avea nici o aripa franta. E adevarat pana la urma ca anii care trec ne fac mai intelepti, dar si mai precauti, mai restrictivi, poate prea responsabili si prea tematori sa ne mai asumam anumite riscuri.
Nu ma gandesc la regrete pentru ca mi se par inutile... pierdere de vreme. Dar ma ingrozesc oarecum la gandul ca in 10 ani mi se pare ca a trecut o viata, ca amintirile se estompeaza si nu imi mai aduc aminte toate detaliile. Se sterg unele lucruri usor-usor si mi-e ciuda pentru ca as vrea sa le am mereu. Au fost frumoase toate in felul lor si nu as vrea sa le pierd... nu e drept sa le pierd.

Intalnesc oameni de demult si ma izbeste dintr-o data cu forta un foc care a ars mocnit - aproape ca sunt uimita ca oamenii astia din trecut isi amintesc inca lucruri marunte despre mine de vreme ce mie mi s-au sters in mare parte. Mi s-ar parea mai degraba firesc sa ii simt privindu-ma ca pe o necunoscuta pentru ca eu una stiu sigur ca nu mai sunt aceeasi persoana care eram atunci... si in mod sigur nici ei nu mai sunt. De-asta nici nu mai cred in reinodarea relatiilor. Desi primul instinct poate ar fi sa fac un pas in sensul asta, imi dau seama ca nu ar mai putea fi la fel, iar dezamagirea ar putea fi mai dureroasa la un asemenea esec. Prefer sa ma detasez un pic si sa traiesc cu senzatia ca de fapt ei imi vorbesc despre altcineva. Despre cineva familiar si totusi not any more (chiar nu am gasit un echivalent potrivit in romana :)) )
Sunt absolut convinsa ca vi s-a intamplat sa va intalniti cu o persoana pe care nu ati mai vazut-o de ani si sa simtiti ca mintea vi se goleste si nu gasiti cuvinte, nu stiti cu ce sa incepeti. Blocaj total, atitudine ridicol de fastacita, mers mai departe si apoi ciuda ca, totusi, lucruri pe care ati fi vrut sa le spuneti nu au iesit la iveala sau nu au iesit asa cum ati intentionat de fapt. Mi s-a intamplat o data sa intalnesc un fost coleg si, dupa ce am vorbit cateva minute, spre incheiere, poate pentru ca niciodata nu stii ce sa spui in astfel de cazuri ca incheiere, el mi-a cerut numarul de telefon. Iar eu am intrebat spontan, fara sa gandesc: "da' pentru ce?" Imi era clar ca nu avea sa ma sune, nu vedeam rostul. Stiu, nu ma costa nimic sa i-l dau, ar fi fost poate cumva un ramas bun mai firesc ca atunci cand spui "mai vorbim" desi te gandesti ca e foarte probabil sa nu o mai faci niciodata. Vorbele mele totusi au iesit instinctiv, sincere desi un pic crude.
E bine ca lucrurile se schimba, iar noi mergem mai departe... dar uneori as vrea sa mai fiu eu cea de acum 10 ani si mai ales as vrea sa mai pot da timpul inapoi. As vrea ca uneori sa fiu mai constienta de ceea ce am fost pentru ca, pana la urma, ceea ce sunt azi e rezultatul fiecarei clipe care a trecut si ieri si acum un an si acum mai multi ani si, daca lucrurile nu ar fi stat asa cum au stat, azi cel mai probabil as fi fost altcineva altundeva altcumva.

Open-minded, open-hearted

Am ajuns din intamplare pe blogul unei persoane pe care o stiu de foarte multi ani. Atat de multi incat nu le pot identifica numarul. De fapt e mult spus ca o “stiu”. La un moment dat, in liceu, am fost chiar colege de clasa, dar nu am avut multe in comun si nici lucruri de impartit… deh, eram si vreo 43 in “gashca” si, ce-i drept, nici nu am facut eforturi spre o oarecare legatura.
Si cum ziceam, m-am trezit dupa amar de vreme pe blogul asta si am inceput sa il “rasfoiesc” si mi-am dat seama ca imi cam place… si acum stau si ma chinui sa imi dau seama de ce m-am incapatanat o groaza de vreme, atunci cand inca ne mai intersectam, sa imi tot repet ca persoana respectiva imi e antipatica? Zau ca nu imi aduc aminte de la ce a pornit toata treaba. Poate de la atitudine, poate de la anumite fapte care trebuie sa fi fost banale din moment ce nu le mai stiu, poate de la invidia mea copilareasca de a nu fi fost prea populara la un anumit punct. Ceva-ceva o fi apasat vreun buton. Dar sa raman atatia ani cu convingerea asta? Ok, nu e ca si cum ne-am mai fi intalnit si as fi avut sansa sa imi schimb parerea si, pe de alta parte, nici nu e o persoana la care sa ma gandesc prea des… dar nu e aiurea ca totusi ne formam prea repede pareri superficiale?
Nu spun ca acum, dupa jumatate de ora de citit randuri, am pretentia de a cunoaste omul asta bine. Poate ca si acum, daca am avea de-a face on a regular basis, ca sa zic asa, tot nu as deveni fan sau ceva. Dar e ciudat ca uneori nu lasam loc de o a doua sansa, iar alteori dam prea multe acolo unde nu se justifica investitia. Eu cel putin asa am facut… asa fac! Si uneori mi-e ciuda de alegerile proaste.
Uneori imi dau seama ca, in viata reala, caut personaje de film, din acelea care spun lucruri pline de miez, motivante, care sa te inspire. Nu cred ca e o surpriza ca nu prea le gasesc. Dar se pare ca sunt totusi si exceptii. Si surpriza ar fi ca, de fapt, apar de unde sau cand te astepti mai putin. Pana la urma realizez faptul ca adevaratii prieteni mi i-am facut fara efort, iar dezamagirile cele mai mari au aparut cand, tocmai, m-am straduit prea mult. E ca si in povestile de dragoste - daca e sa fie, vine de la sine, daca nu, se stinge orice scanteie. Doar ca mai trebuie si sa lasi mintea sa absoarba si sa nu blochezi lucrurile care uneori nu par a avea ceva de spus. Sunt oameni a caror viata, din afara, pare plina si intensa, cu multi oameni in jur, multi prieteni, multe lucruri traite de povestit. Dar cand dai la o parte ambalajul stralucitor, nu prea mai ramane nimic. Si sunt oameni pe care nici nu te gandesti sa ii iei in considerare, dar care, la o mai atenta privire, chiar iti pot transmite ceva.
Si ma gandesc ca, daca un om e capabil de o groaza de sentimente, e pana la urma pacat sa nu le impartaseasca. Mie una mi s-a spus ca e aiurea sa imi postez gandurile si intimitatea la indemana tuturor si poate ca uneori m-am intrebat daca nu e chiar asa. Dar citind destainuirile altcuiva, am indraznit sa sper ca poate nu e degeaba. Daca anumite cuvinte ale tale ajung acolo unde pot schimba ceva, atunci e mai mult decat ok. Nu e rau sa ne straduim sa avem mintea si inima deschise pentru ca eu una spun Doamne ajuta sa putem invata in fiecare zi cate ceva!
Mie una mi-a placut sa citesc randurile altcuiva. M-a captivat si m-a ajutat sa imi imaginez o viata cu multe nuante intr-o lume cu prea mult gri. Si, ceea ce e mai important, pornind de la blogul asta, m-am trezit ca am chef sa scriu. Pai nu-i si asta ceva?!

Maestrul Radu BELIGAN

Aseara am primit o adevarata lectie de viata.

Am fost la spectacolul Egoistul cu domnul Radu Beligan in rolul principal.

Artistul a fost insa mai presus de piesa si ne-a demonstrat ca viata este cel mai frumos dar pe care il primim si ca trebuie sa ne bucuram de ea pana in ultima clipa.

Ma gandeam in acest context cat de puerila pare tragedia schimbarii prefixului de la 2 la 3 sau faptul ca inca un rid isi face locul pe fata.

Probabil domnul Beligan are marea sansa ca scena si spectatorii sa functioneze ca o licoare magica avand efectul tineretii vesnice. Ce n-am da si noi, muritorii de rand, sa beneficiem de acest tertip al sortii.

Probabil ca la niciun alt spectacol nu am aplaudat cu atata entuziasm, cu un ropot nebun care transmitea o adanca admiratie pentru dovada incontestabila ca viata nu este altceva decat un exercitiu de vointa.

Vitalitate, gingasie, talent si dorinta de viata. Acesta este mesajul pe care l-am primit aseara si care m-a facut sa concluzionez ca nimic nu trebuie sa stea in calea fericirii tale, nici macar varsta pe care desi corpul o resimte, sufletul nu o recunoaste!