luni, 29 noiembrie 2010

Una din plimbarile de azi

Azi am plimbat-o pentru prima data pe Arina cu metroul. Nu pentru ca n-aveam ce face, ci pentru ca mi-am propus sa ajung intr-un loc si cea mai la indemana cale pentru asta era formata din trei statii dus si, normal, trei statii intors pe sub pamant. (Hm! Nu suna prea bine asta, dar in fine!)
A fost foarte serioasa pitica! Si studioasa! S-a tot uitat la oamenii din jur si as putea pune pariu ca si-a facut si foarte multe pareri... pe care a incercat ulterior sa mi le impartaseasca, doar ca eu mai am ceva dificultati in a invata limba ei. Ceea ce am inteles insa, a fost ca ii e imposibil sa reziste unui laptop in orice imprejurare - l-a analizat bine, desi cu coada ochiului pe domnul din dreapta care contempla niste poze la micul Apple si la finalul celor 3 statii de dus a decis ca trebuie sa isi incerce norocul si a intins manuta sa il apuce cu simt de raspundere. A fost un pic dezamagita ca nu poate ramane cu acest suvenir. Doar a fost pana la urma singurul demn de retinut - nu a interesat-o nici doamna din stanga care se tot maimutarea cretineste si nici macar tigancusa care canta de mama focului la un mini-acordeon incercand sa sensibilizeze audienta accidentala.
Pe drumul de intoarcere putem considera ca deja avea experienta, asa ca si-a permis sa ii zambeasca condescendent unei domnisoare care se voia simpatica... si chiar era intr-o anumita masura. In rest, cum erau in jur lucruri deja vazute, se cereau cateva momente de introspectie intrerupte pentru putin de aparitia unei alte gargarite de varsta apropiata. Ar fi vrut ea sa schimbe cateva impresii, doar ca micutza cu pricina era prea obosita sa poarte o conversatie. Asa ca impresiile au ramas inca de povestit. Dar excursia a fost fara indoiala interesanta si posibil de repetat... desi nu neaparat. :)

duminică, 28 noiembrie 2010

BudaPesta

De multe ori ma intreb de ce am asteptat atat ca sa calatoresc asa cum (incerc sa) o fac acum. Indiferent de anotimp, de vreme, de putinul timp la dispozitie.
Nu imi amintesc exact cand am prins gustul calatoriilor, dar stiu ca nu l-am avut de la inceput. Poate aderarea tarii noastre la Uniunea Europeana a avut un cuvant de spus. Poate fiecare job schimbat m-a ajutat sa imi pot permite sa imi satisfac aceste mici placeri.
Sau poate trebuia doar sa deschid ochii!
O sa ma alatur Alinei in jocul de-a cronologia, dar data aceasta transpus in amintirea acelor momente care m-au facut astazi sa ador sa ma plimb, sa vad si sa cunosc locuri noi, sa explorez, sa ma intorc acasa mai bogata decat am plecat.
In 1995 am luat prima oara contact cu o alta tara, mergand la mare cu parintii, in Bulgaria, la Sozopol. A fost frapant sa iesim din ritmul nostru de fiecare vara care batuse in cuie statiunile Neptun si Olimp. Am descoperit oameni minunati care ne-au facut sa ne simtim extraordinar acolo, am vazut ce inseamna curatenie, disciplina, traditie, dorinta de a prospera. M-a marcat acea calatorie si vorbim doar de o vizita in Bulgaria.
In ‘96 si ‘97 am fost in diferite zone ale Greciei. Si acum regret ca nu am cumparat jumatate din vitrinele care expuneau minunate bijuterii de aur. Grecii stiu extraordinar de bine sa faca , comert. Au in sange acest lucru si iti ofera multe lectii de viata. Mi se parea fascinant la acea vreme sa pot primi o cutie de chibrituri mai aratoasa sau un evantai daca achizitionam ceva dintr-un micut magazin. Nu am cuvinte legat de mancare, era delicioasa, aromata, surprinzatoare.
In 1998 am plecat cu familionul la sora mamei, in Sardinia. Am stat cu totul o luna acolo, dar cateva zile le-am petrecut si in Corsica. Am putut anticipa atunci diferentele intre italieni si francezi. M-am intors ca o ciocolata pentru ca aproape in fiecare zi era rost de plaja. Si ce plaje … Mancarea si aici delicioasa. Regret si acum ca am refuzat cu incapatanare (caracteristica mie de altfel) sa gust din crevetii preparati de matusa mea. Si cand te gandesti ca acum i-as manca la orice masa!
In 2002 am fost cu matusa mea (cealalta matusa) intr-un circuit in Franta. Desi mi s-a parut extrem de obositor sa mergi atata drum cu autocarul, Franta mi s-a parut desavarsita. Citisem atatea carti, stiam atata istorie incat nu puteam sa o ratez.
In 2006 ne-am impartit intre primul 1 Mai afara (la Nisipurile de Aur) – care ne-a rezervat surpriza ca se poate sa nu dardai iremediabil de frig asa cum pateam de fiecare 1 Mai in hotelurile din Romania – si un concediu in Turcia, la Kusadasi. Aici nu m-am impacat cu mancarea si croaziera care si acum numai gandindu-ma imi face pofta de whisky (ca sa nu zic ca imi trezeste raul de mare!). Mi-am dat seama atunci in Turcia ca a petrece prea multe zile lancezind la soare si mancand, nu este concediul ideal sau cel putin sufletul nu castiga prea multe din afacerea asta. La intoarcere ne-am oprit prin Istanbul care ni s-a parut fascinant, cu totul altceva decat lumea "europeana" in care ne invartisem pana atunci. Tot aici am deprins placerea negocierii.
In 2007 am fost trimisa la un training intr-un orasel din Polonia, Wrocław. Desi nu am avut mult timp la dispozitie, am ramas cu o impresie foarte placuta despre el.
In acelasi an, ne-am bucurat de asemenea de un mic maraton pana la Viena, impreuna cu Alina si Gabi. Probabil acel moment a consolidat cel mai bine prietenia noastra inceputa cu ceva vreme in urma. Asa s-a nascut si numele acestui blog, dar si ideea, la care inca mai visez de a deschide o cafenea ca aceea la care am stat in acea dupa-amiaza de septembrie.
In 2008 am plecat in luna de miere! Tenerife, Costa Adeje, a fost destinatia noastra! Nu cred ca se putea sa fim in alt loc atunci, pentru ca acela a fost perfect! In mod surprinzator nu a fost genul de concediu in care lancezesti, pentru ca ne-am plimbat (noi si micutul Fox inchiriat), am shopping-uit, si ne-am si odihnit pentru ca o nunta pana la urma nu e ceva usor de pregatit!
Cred ca in 2009 s-a petrecut acel ceva care m-a facut sa imi dau seama ca toata munca pe care o depun merita sa fie rasplatita. Si cea mai mare rasplata tot de la mine insami va veni. Asa ca niste calatorii, fie ele si de week-end, pot deveni premiul mult visat!
Asa au urmat Mainz, Paris, Praga, Amsterdam (1 si 2), Nisipurile de Aur si de curand Budapesta.
Am deja o lista cu ce imi doresc sa urmeze in anii ce vor veni si astazi am completat-o cu o noua destinatie, Damasc. Am invatat in timp sa nu spun Nu hotarat din start si sa fiu deschisa pentru a explora noi orizonturi.
Dar sa revin la Budapesta! De "suparare" (traiasca motivul!) ca sejurul la Riga de voie de nevoie a trebuit sa il anulam, am decis (eu sunt mereu capul rautatilor) sa dam o fuga pe afara totusi si destinatia cea mai apropiata si la indemana a devenit Budapesta. Atat de aproape de noi, iar noi romanii atat de departe de ea …
Nu ma asteptam sa raman atat de fascinata de acest oras. L-am botezat in gandul meu, adevaratul Mic Paris.
Frumusete, istorie, arta, civilizatie, aer vestic. Cuvintele sunt prea sarace ca sa descriu ce am simtit aici. M-a impresionat si mi-a furat o particica din inima.
Prajitura cu mac, gulasul cu vita, magazinul cu bonsai, cofetaria Europa, fast-food-ul turcesc, cladirile, linistea orasului disturbata doar de claxoanele unor nuntasi, oamenii frumosi care asteptau sa intre la spectacolul de teatru, Piata centrala si nu in ultimul rand, Targul de Craciun din piata Vörösmarty. Acesta din urma mi-a mers la suflet tare mult. Craciunul este sarbatoarea mea favorita iar acest loc il anticipeaza cum nu se poate mai bine.
Frumos, prea frumos.
Am revenit acasa cu promisiunea ca ma voi intoarce pentru ca mai am multe de explorat in deosebita capitala a Ungariei.
Next stop, Viena! Here we come!















Jucati leapsa?

Am citit pe un alt blog despre o leapsa cronologica a vietii. Cica trebuie sa o primesti de undeva… sau cel putin eu asa am inteles… ca de-aia e leapsa. Citesti ce a scris “trimitatorul”, apoi treci si tu in revista, in ordine cronologica… logic!, cam ce ti se pare relevant din anii pe care i-ai trait pana in prezent… sau ce iti mai amintesti referitor la cei mai timpurii. Si apoi dai mai departe altei persoane sa spuna si ea varianta personala.
De primit, n-am primit de niciunde leapsa asta… am cam luat-o eu intamplator si fara invitatie directa. Dar mi s-a parut o idée interesanta. Adica inca mi se pare pentru ca ma straduiesc sa fac un exercitiu de memorie si sa intocmesc si eu propriul meu desfasurator.
Sa vedem! Primele amintiri… nu stiu de la ce varsta sunt. Si nici nu prea sunt in stare sa le pun intr-o ordine cronologica. Se amesteca cele din curtea bunicilor cu cele de la gradinita de la tara unde am fost prima data. Am o poza din vremea aia (de fapt nu prea o mai am ca e pe la ai mei)… sa fi avut vreo 4 ani?!?... si imi amintesc cand… sau cum a fost facuta. Si de fiecare data cand privesc fotografia aia, in primul rand vad chipul unei fetite care avea acelasi nume ca si mine si care s-a stins la cativa ani dupa. Nu stiu cati ani, putini oricum… si poate tocmai de-asta eu asociez disparitia ei chiar cu perioada aceea de gradinita… si cu prima senzatie stranie si un pic dureroasa despre o astfel de pierdere. Zic “putin” pentru ca prea mult nu intelegeam.
Pe vremea aia, imi amintesc, venitul la Bucuresti insemna un fel de excursie. Nu realizam deloc ca vin acasa. Apoi s-au inversat lucrurile… gradinita la oras si mersul la tara in vacanta. Doamna Emi care era foarte dragutza si blanda… ca bunica mea… si pe care o mai vad si acum, la o varsta semnificativa plimbandu-se la brat cu sotul. Ce exemplu de incalzit sufletul! Sorina a fost prietena mea la gradinita si chipul familiar in clasa I… si prietena de fapt pana la terminarea gimnaziului. Iar Andra era tovarasa de joaca de acasa… si de nazdravanii. In clasa a V-a m-am indragostit de profa de romana si visam ca asta am sa devin si eu. Apoi intr-a VII-a mi-a placut mult chimia si ziceam sa ma fac farmacista… nu mai stiu de ce nu m-am mai facut. Poate ca doamna Sarbu, meditatoarea de engleza care a venit acasa de la 8 ani pana am intrat la liceu, m-a influentat sa dau la Cosbuc si sa merg pe uman. In clasa a VIII-a am chiulit prima data… dar cu toata lumea… si am fost chemata in biroul directorului pentru ca eram sefa clasei si pentru ca niste baieti nazdravani rupsesera usa. Dar turnatoare nu eram! Si imi si placeau baietii aia!! :) A, si am luat 4 la sport pentru ca mi-a fost frica sa sar la capra.
In liceu am fost tocilara… si nu prea populara. Nu prea eram in stare sa imi fac prieteni, dar admiram multi profesori si cred ca unii dintre ei chiar ma placeau. Chiar si profa de Logica cred… care din Maria nu ma scotea… iar eu profitam sa ma prefac ca nu stiu cu cine vorbeste cand habar n-aveam la ce naiba se referea in lectia ei. Nu chiuleam, nu fumam… nu faceam mai nimic nelalocul lui. Si eram si cam complexata… asta pana intr-a XII-a cand am facut operatia de apendicita si am pierdut foarte repede si 15 kg. Savuram in schimb orele de engleza in Texas… asa se chema sala de clasa cu televizor si video-player unde am vazut prima data “Beauty and the Beast” de la Disney si Hamlet facut de Mel Gibson.
BAC-ul a fost un mare succes, intrarea la facultate nu. Neasteptat! Asa ca m-am dus 1 an la particulara… si m-am angajat. La 18 ani castigam bani!! Si invatam italiana de la televizor pentru ca ai mei m-au impins de la spate… aproape m-au fortat sa incerc si al 2-lea an la stat, cu italiana in loc de romana secundar. Si ce bine mi-a prins!!! Desi eu atunci mai degraba as fi plecat in lume decat sa ma duc din nou la examene. Nici in facultate nu am avut timp de popularitate. Eram intr-o continua alergatura intre serviciu si cursuri, dar am ramas cu prietenia cu Aleksandra care inseamna deja mult.
Pe la 19 ani am avut prima data prieten. Normal ca era baiatul cel rau… ca doar de astia sunt atrase fetele cuminti. Acum, fie vorba intre noi, fondul nu era deloc rau… dar era teribilismul varstei… si dorinta de a soca… si iresponsabilitatea fata de consecinte. Iar la mine era vorba de aventura… de ceva cu totul nou si diferit. Si faceam prostioare. Nimic de nereparat sau care sa ma afecteze pe viata, dar gandindu-ma acum inapoi, habar n-am cum de au avut ai mei puterea si intelepciunea sa ma lase sa experimentez si sa ma opresc singura. N-as vrea sa fi fost altfel totusi pentru ca au fost vreo 4 ani asa din care am multe amintiri si in care am fost zi de zi alaturi de fratiorul meu drag.
Plecarea in Elvetia m-a schimbat mult… si a 2-a, dar prima in special. Prima mea iesire din tara… singura! Primul meu drum cu avionul… si m-am declarat fan pe viata!
In 2000, al 2-lea prieten l-am parasit dupa 3 luni si jumatate fara drept de apel pentru ca a indraznit sa se bage in relatia dintre mine si frate-miu. Iar pe-al 3-lea il enervez… si ma enerveaza in fiecare zi de 10 ani incoace. :) Ca fapt divers, m-am maritat cu el la 25 de ani si am inceput sa turnam la copii – multi spirituali, doar unul al nostru personal. Si suntem mandri de ei… de unii mai mult, de altii mai putin. :)
Si muncesc de 14 ani… taman ce i-am implinit… uneori pe branci, alteori cu prea mult timp liber. Am fost si profa la facultate si meditatoare, dar am trecute doar 3 job-uri pe cartea de munca… Si de 1 an stau acasa pentru Arina… desi tot munca se cheama ca e. :)
Am facut si a 2-a facultate... nu ca mi-ar folosi la ceva. Prin 2007 am fost pentru prima data... si sper ca si ultima, pe la tribunal... si a fost si anul in care am cunoscut oameni minunati care mi-au ramas prieteni... si imi vor ramane pe viata cred eu.
Si ar mai fi… sunt convinsa ca as mai gasi oricand lucruri de scris… dar nu vreau sa ma intind la nesfarsit.
Cealalta leapsa, cea care m-a inspirat, era mult mai cronologica, cu mult mai multe referiri la varsta exacta. Eu am ocolit putin calea asta si in plus nu am vrut sa consemnez deloc marile evenimente triste din viata mea, nu pentru ca nu ar avea importanta, pentru ca au… si inca una foarte mare. Dar nu vreau sa mai scriu si sa ma gandesc la lucruri triste. Ba mai mult, ma gandesc sa dau si eu o leapsa pozitiva si optimista oricui are putin timp si dispozitia sa o preia. Nu trebuie sa fie publica, o pot citi si in particular… pentru ca de curiozitate dispun din plin! :)

vineri, 26 noiembrie 2010

Prajitura cu morcov si ghimbir

Anul trecut pe vremea asta eram foarte insarcinata… si mai ales pofticioasa la dulciuri. As fi mancat numai dulciuri daca as fi putut. De fapt cred ca asa se explica de ce nu ii place gazei mele sa manance… poate daca i-as da dulciuri, ar manca. Si cum ziceam, insarcinata fiind, aveam scuza (vorba vine!) sa mananc cam ce aveam eu chef fara prea multe mustrari de constiinta. Pai sa pofteasca bebelina mea si eu sa nu ii dau??? Ca trag acum ponoasele, e alta treaba… dar nu si scopul povestii mele!
Deci (fara sa fie neaparat o concluzie) s-a intamplat ca intr-o vizita o prietena sa ma serveasca cu o minunata prajitura cu morcov si ghimbir. Nu mai mancasem asa ceva si, cand am vazut bucatile generoase, am zis ca e putin riscant sa ma apuc de una intreaga. Dar sa va spun ca nu stiu cand am devorat-o??? Sau ca nu eram cu nimic mai prejos decat spiridusa aia mica blonda a prietenei in cauza care nu avea nici doi ani, dar era foarte ferma si convinsa ca vrea “moco”… sau cum zicea ea acolo. :)
A fost momentul in care am devenit fan! (Al prajiturii ca al celei mici eram deja.) Asa ca nu de mult, cam pe la inceputul perioadei mele “prajituroase” m-am gandit, normal!!, ca e cazul sa incerc sa fac si eu minunatia. In prima faza am gasit din intamplare o reteta pe net. Am executat-o, dar… nu zic ca n-a fost buna, pur si simplu ii lipsea ceva. Si atunci am facut ceea ce ar fi trebuit sa fac de la inceput – am apelat la reteta testata si acreditata. Si-a iesit!!! Chiar a iesit buna de sa nu te mai saturi.
Acum, am doua variante. Prima prajitura a fost realizata ca la carte (la propriu pentru ca prietena mea mi-a dat cartea cu reteta). A doua a fost ingrozitor de urias adaptata :) din doua motive in principal – primul a fost ca am vrut sa o fac de post, iar al doilea faptul ca ma grabeam ingrozitor… pitica m-a lasat sa incep executia, dar n-a mai avut rabdare sa o si termin. Prin urmare, ca sa fie treaba bine facuta, o sa ma straduiesc sa scriu aici ambele variante… adica pe cat posibil sa nu le incurc. De la prima nu am poze, de la a 2-a am cateva. Dar tin sa subliniez – nu aspectul face prajitura asta, ci gustul… si mirosul!!! Doamne, cum mirosea in casa cand era in cuptor!!!
Asadar… concret… prajitura propriu-zisa are nevoie de urmatoarele: 275 g de faina, 2 lingurite praf de copt, o lingurita bicarbonat, o jumatate de lingurita sare, 2 lingurite scortisoara macinata, o lingurita ghimbir macinat, 200 g zahar, 100 g zahar fin, 4 oua mari, 250 ml ulei, o lingura esenta vanilie, 4 morcovi mari (450g) dati prin razatoarea mica, 380 g ananas din compot sfaramat si scurs, 125 g nuca prajita si tocata marunt. Repet, asta e varianta oficiala. Varianta experimentata de mine se prezinta cam asa – am amestecat 275 g de faina, cu un pliculet de praf de copt, lingurita de bicarbonat, o lingurita mai rasa de sare si scortisoara ochiometric… mai mult de 2 lingurite, dar nu cu mult mai mult… mor dupa scortisoara, ce sa fac??! Doar ca, din cauza ei, prajitura mea a iesit bronzata bine!! Ghimbir n-am gasit decat din ala brut… crud… radacina, sau cum sa ii zic?? Asa ca am ras din el cat mi s-a parut mie ca ar fi reprezentativ – aici iarasi… cred ca e o problema de gust. Zaharul… n-am prea inteles eu ce e cu zaharul normal si cu ala fin… prima data am pus 200 de grame de zahar normal si 100 de zahar pudra, a 2-a oara am pus numai zahar normal si doar 280 de grame. N-am observat diferenta, ba chiar si a 2-a oara mi s-a parut cam dulce prajitura… pentru gustul meu. Deci am amestecat toate astea bine si am facut o gaura in mijloc… cica asa trebuie. Gaura cu pricina am umplut-o cu ouale batute, uleiul si vanilia… bine, nu si a 2-a oara pentru ca, din motive de post, am scos ouale. Am amestecat cu mixerul bine si dupa am pus si morcovii rasi… doar 3 pentru ca urasc datul pe razatoare… si nici n-aveam timp, dupa cum ziceam… am pus nuca… nu stiu cata pentru ca si la asta am tendinta sa torn fara sa ma pot opri… a, si nu am prajit-o si nici nu am maruntit-o cine stie ce pentru ca mie imi place sa o simt la mestecat. Iar ananasul… la prima varianta l-am zdrobit cu blenderul, la a 2-a l-am pus intreg. In nici una din variante nu l-am scurs pentru ca mi se parea si asa prea fainoasa prajitura. Ba chiar in varianta 2, probabil pentru ca nu am pus oua, am turnat si zeama de compot. Nu mi s-a parut sa fi stricat ceva, dar nici nu zic ca-s ideale alegerile mele lenese.

In rest, la carte mai zice sa preincalziti cuptorul cu 10 minute inainte, sa ungeti cu putin ulei tava de copt, sa puneti o foaie de hartie pe fund, si apoi sa mai ungeti iar cu ulei si sa tapetati cu faina. Iar prajitura trebuie turnata in tava netezind suprafata cu dosul unei linguri si coapta circa 50 de minute. Se lasa sa se raceasca inainte de a o scoate din tava si de a indeparta hartia. Mi-am facut datoria sa scriu si detaliile astea tehnice! :) Si concluzia e ca avem un "inainte" -

si un "dupa" -
Pentru iubitorii de crema mai exista si o optiune de glazura. Din 175 g branza fina de vaci sau mascarpone, 50 g unt frecat, o lingura esenta vanilie, 225 g zahar pudra si 1-2 linguri lapte se face o crema. Dar cu 225 de grame de zahar va spun ca iese diabetic de dulce!! Eu am pus jumatate din cantitate si tot zic ca am pus mult. Indicatiile de preparare sunt urmatoarele: “Pentru glazura bateti impreuna branza, untul si esenta de vanilie pana obtineti o compozitie omogena, spumoasa; adaugati apoi zaharul pudra si cat lapte e necesar pentru a putea intinde crema deasupra prajiturii. Tineti la rece circa o ora.” Nu stiu daca e vorba de crema… sa fie tinuta la rece inainte sa fie intinsa… sau de prajitura cu totul inainte de a fi servita. Din cauza imprejurarilor, eu nu am respectat nici una din cele doua… dar recunosc ca prajitura a fost mai buna a 2-a zi rece. Deci mai trebuie lucrat la stapanit pofte!
Va recomand sa incercati praji asta buna... si va asigur ca nu e deloc dificil de facut, chiar daca m-am alambicat eu aici un pic.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Si totusi nu sunt surprinsa!

Aventura noastra (a mea si a Arinei) in ceea ce priveste procesul asta tumultuos al mancatului continua. Cand indraznesc si eu sa sper ca progresam, dam imediat cam 5 pasi asa inapoi. In fiecare zi incerc sa pregatesc exact combinatia care alta data a parut sa ii placa, incerc sa ascund carnita bine sa nu dea nici un fel de miros respingator mancarii si mai ales incerc sa imi gasesc toate resursele de rabdare pe care le mai am si sa le canalizez in directia asta. Rezultatul in momentul asta e ca nu reusim in nici o zi sa atingem obiectivele… macar cele propuse de noi, mult mai indulgente decat cele trecute in carti sau recomandate! Si am in schimb tot mai multe griji si intrebari fara raspuns – oare isi ia suficiente vitamine?? oare creste cum trebuie?? oare e suficient de hidratata?? Si tot asa!
Azi, din greseala, in loc de carne de vita am luat din frigider o bucata de muschi de porc. In zapaceala mea perpetua am fiert la ea zdravan si nu m-am prins decat pe ultima suta ca nu i-o pot da Arinei sa manance. Am luat ficatelul de rezerva (intamplare intamplatoare pentru ca de obicei nu am rezerve) si l-am maglavaisuit cu legumele din supa si nelipsitul iaurt. Cum era de asteptat… esec total! Asa ca am inceput sa apelez la elemente ajutatoare. Intr-o doara i-am pus bucatele din carnea aia de porc in castronel sa isi faca de lucru. I-am mai pus eu carne si alta data si a aruncat-o imediat exact in gura lui Toby care deja e invatat sa stea la prindere. Dar acum am zis ca daca tot am fiert-o… si in casa toti adultii tin post… macar sa o folosesc la ceva. M-am intors doua clipe cu spatele sa mai lucrez putin la amestec si cand revin… ce-mi vad ochii?! Copilul meu tragea cu simt de raspundere de o bucata de carne folosind din plin cei 3 dinti si jumatate din dotare. Mai ia-i-o din gura daca mai poti! Mancarea pregatita ca la carte, sanatoasa, plina de vitamine… nici nu s-a obosit sa deschida gura sa guste. Muschiul de porc… alta treaba!! Ce stiu pediatrii… si toti oamenii astia mari??? Niste cartofi prajiti sa fi pus langa si nu cred ca ar mai fi opus bebelina mea nici o rezistenta!
Ce zici, tati?

marți, 23 noiembrie 2010

Teatru

Uitasem cat de mult imi place sa merg la teatru. Si cat de unica e emotia aia pe care o simt inainte de inceperea spectacolului. Si cum se transforma si timpul si spatiul daca stau si privesc cu respiratia taiata o piesa buna.
Vineri am fost cu ai mei parinti la National. A fost un cadou nemaipomenit si nu ma refer neaparat la partea materiala (desi a fost si asta), ci la faptul ca nu mai fusesem cu ei la un spectacol de taaare multa vreme. Si a fost o senzatie foarte placuta. Unde mai pui ca si aveam mare nevoie de o iesire si putina relaxare. Au fost ingredientele perfecte pentru o seara reusita.
Am vazut "Dineu cu prosti". Serban Ionescu si Horatiu Malaele in rolurile principale. O comedie deconectanta care se joaca, evident, cu sala plina. Iar Malaele a fost, ca intotdeauna, extrem de savuros. Non-stop pe scena, 100% implicat si transformat in personaj. E un spectacol care garantat ar putea fi pe placul si celor mai putin obisnuiti cu statul pe scaun timp de aproximativ doua ore fara pauza de fumat. :)) Il recomand cu caldura.

luni, 22 noiembrie 2010

Ce mai zi!

Nu judecati parintii dupa copii! Recunosc ca eu am facut-o de multe ori. Mai vedeam copii rasfatati in diverse imprejurari si de fiecare data ziceam ca parintii sunt de vina daca nu ii pot stapani. Si cumva acum cred ca platesc pentru asta. Mi-a venit randul sa nu imi pot stapani odrasla. :))
La 9 luni si jumatate se pare ca Arina stie foarte bine ce vrea... sau mai bine zis, ce nu vrea. Iar metodele mele, de la cele corecte la cele mai putin corecte, de la cele simple la cele disperate, au cam esuat in ultimele zile. Si trebuie sa admit ca azi m-am dat batuta de tot. Am lasat-o sa nu mai manance si nici nu am mai facut curat... pentru a 4-a oara. Cand ma uit sau aud cum mananca alti copii, ma simt o mama denaturata.
Hm! As fi vrut sa scriu despre altceva azi... Dar cred ca am obosit mai mult decat daca as fi stat 12 ore la serviciu!

vineri, 19 noiembrie 2010

10 ani!

Cate se pot intampla in 10 ani! Si bune si rele… logic, pentru ca poti trai in 10 ani cat intr-o viata de om. Acum, per total, mi se pare ca au trecut repede. Daca stau insa sa detaliez sau sa ma gandesc la evenimente specifice, nu mi se mai pare ca am trecut prin tot ca si cum as fi apucat doar sa inchid o data din ochi.
Am experimentat si am invatat multe in anii astia. Si cred ca sunt recunoscatoare pentru fiecare secunda pentru ca, la urma urmei, din absolut tot ceea ce mi se intampla ar trebui sa extrag o esenta sau ceva si sa ma definesc, sa ma conturez ca om. Chiar si momentelea alea de suferinta, tristete, ingrijorare, dezamagire, disperare si-or fi avut rostul lor. Sau cel putin asa imi place sa cred… asa ma sfatuiesc sa cred.
A existat o perioada in astia 10 ani in care imi spuneam cu indarjire ca nu vreau ca anumite lucruri sa se intample. Mi se parea esential sa detin controlul si nu puteam accepta gandul ca uneori trebuie sa ma supun neprevazutului. Si, cu cat imi era mai clar ca respectivele lucruri totusi aveau sa isi urmeze cursul… acela nedorit de mine, cu atat parca ma incapatanam si imi canalizam energia sa tin cu dintii si sa nu renunt. Acum nu stiu daca as mai face la fel. Dar imi place sa cred ca am capatat incredere in drumul pe care il am de urmat si ca, daca acord creditul necesar, lucrurile merg de la sine acolo unde trebuie, fara sa ma mai dau eu cu capul de pereti traind iluzia ca ceea ce imi pun eu in minte e neaparat si cel mai bine si mai sanatos pentru mine.
Pornind de la asta… nu m-as mai intoarce nici o secunda in trecut. Au fost 10 ani plini de miez, plin de concret si am multe rezultate palpabile de pe urma lor. Dar sunt mai deschisa spre ceea ce urmeaza sa se intample. Desi din toate partile viitorul a incetat sa mai fie luminat, am totusi mare incredere si speranta in el.

joi, 18 noiembrie 2010

Hai la cresa cu pitici!

Acum trei zile m-am dus cu pitica sa ii depun dosarul de inscriere la cresa. Normal ca am luat-o si pe ea!! Trebuia sa vada cam ce e pe-acolo si sa aiba cuvantul decisiv. Ca ea a adormit in carut pe drum e alta treaba. Ma rog, o suspectez ca s-a culcat intentionat ca sa ma faca sa inteleg ca nu e interesata. Dar eu am trecut cu vederea aceasta mica diversiune si am urmat in totalitate planul cu care plecasem de acasa.
Acum… am depus eu dosarul si i-am explicat si ei asta. Nu i-am spus in schimb ce sanse mici are sa intre. Nu de alta, dar sa nu o derutez. Pai e mai ceva ca intrarea la facultate pe vremurile alea cand erau 20 pe un loc la Drept! Cica 500 de copii pe lista de asteptare si din astia au intrat doar 60 acum 2 luni. Si ce dosare s-or mai fi depus intre timp… Cu asa o lista de asteptare o sa aiba sanse sa intre cam cand o fi vremea sa mearga la grupa pregatitoare.
Primesc copii intre 1 si 4 ani… dar intre 1 an si 2 nu au decat 5. Se uita cam lung directoarea aia la mine cand i-am spus ca as vrea ca pitica sa mearga totusi inainte de 2 ani. Acum… pot s-o iau cum vreau! Ori si-o fi zis “Saraca, nu stie ce vorbeste! N-are decat sa astepte!”. Ori a gandit ca sunt o mama denaturata… si inclin sa cred ca sunt de vreme ce, din 400 de copii cati au ei aproximativ acolo, doar 5 au sub 2 ani. Ori toate mamele din Bucuresti stau acasa sau au bunici pentru pitici… sau au job-uri atat de bine platite incat pot da cate 10-12 milioane/ luna la o cresa particulara. Ori nu mai stiu ce sa zic! Oare trebuia sa o inscriu pe pitica inainte sa o nasc?? Oare ar fi bine sa rezervam locuri la cresa si sa le transmitem din generatie in generatie? Sau… poate ne rezolva Mos Craciun acum si ne pune un locsor sub brad. Oricum, am o vaga impresie asa ca, daca stau pur si simplu sa astept la rand, nu mai duc eu copilul asta la cresa neam!

miercuri, 17 noiembrie 2010

Obiectiv de sfarsit de an

Mi-am propus sa fac multe azi si se pare ca am reusit. Si asta ma incarca pozitiv si imi da curajul sa imi propun si mai mult. Si chiar am un "ceva" pe care as vrea sa il realizez pana la sfarsitul anului. Nu spun despre ce e vorba pentru ca sunt un pic superstitioasa... si pentru ca e vorba de ceva munca la mijloc... Si e nevoie si de timp si de inca alti cativa factori care pot influenta reusita acestui "proiect". (Tot aud cuvantul asta "proiect" in diverse circumstante si zic sa fiu si eu in trend sa am un "proiect". :)))
Nu sunt convinsa ca pot face acest lucru... dar bunavointa am. Si daca o sa il realizez, o sa ma laud ca am reusit. :))

Ce a mancat Arina azi...

... dovlecel, morcovel si radacina de patrunjel
toate in supa fierte bine
si pasate-apoi la blender
cu carnita de vitel,
drese cu ulei apoi,
de masline ca-i de fitze,
si-n final cu iaurtel
sa-i placa lui Mofturel.
:))
Iar mami n-a mai mancat nimic pentru ca, dupa atata munca de lamurire cu Mofturel asta in cauza, n-a mai avut neam pofta de mancare!
Concluzia? Cine vrea sa slabeasca poate sa il inchirieze pe Mofturel vreo saptamana sau doua. Succes garantat!
A, i-am dat si o felie de paine in manutza sa vedem ce face cu ea. Pai habar n-aveam cate se pot face cu o felie de paine - o studiezi, o impungi cu degetul, o gauresti, o faramitezi... si la final o dai pe jos. Mami face si curat dupa regimul alimentar drastic. Pai nu trebuie si miscare???

duminică, 14 noiembrie 2010

My first Cheese Cake

Mutarea in casa noua se pare ca mi-a dat sansa sa imi exersez noi talente in domeniul culinar. Si pentru ca doream sa imi impresionez fiecare dintre musafirii care mi-au calcat pragul am incercat pe rand diverse retete in cautarea celei perfecte.
Inca din copilarie am ramas cu ideea ca fiecare cuplu trebuie sa aiba un desert care sa il reprezinte si pe care sa il ofere cu succes de fiecare data cand se ivesc invitati sau pur si simplu cand cineva are pofta de ceva dulce. Tot in copilarie credeam ca acest desert trebuie sa fie neaparat un tort. Dar, cu timpul, mi-am dat seama ca asta implica timp, dedicatie si uneori un eveniment special (pentru ca altfel nu ar mai fi el insusi un desert special si ar cadea in banalitate). Asa ca dupa ce am trecut de la perioada placintelor, la briose si apoi la fursecuri am descoperit o prajitura absolut simpla si absolut delicioasa. Probabil cea mai mare apreciere am primit-o de la bunica mea care a degustat-o in premiera si m-a felicitat pentru rezultat, bucurandu-se ca nu m-a crescut degeaba :) (printre alte lucruri bune si frumoase care s-au lipit intr-un final de mine)! Marturisesc ca nu sunt atat de skill-ata ca restul gospodinelor din familiile noastre, dar sa spunem ca am o scuza traind in epoca vitezei si a individualismului!
Si ca sa nu fiu fata rea, dupa atat bla-bla, o sa impartasesc si reteta:
Aluat: 250g de biscuiti sfaramati (eu am folosit Belvita Start) se amesteca cu 100g unt topit. Amestecul se aseaza pe foaie de copt si se preseaza pentru a-l uniformiza.
Crema: 250g Ricotta se amesteca cu 3 oua, 2 pliculete de zahar vanilinat si fulgi de nuca de cocos (optional), dupa ochi sau gust. Compozitia se toarna peste aluat si totul se da la cuptor vreo 45 de minute la foc moderat.
Toate ingredientele trebuie sa fie la temperatura camerei.
Prajitura se lasa sa se raceasca si apoi se glazureaza cu gem de capsuni, zmeura sau fructe de padure, fructe proaspete or anything else you have in mind!
Delicios si rapid :) !

vineri, 12 noiembrie 2010

Cica vine Craciunul!

Am intrat luni in Bamboo. Nu, lunea nu e ziua mea de club… sau clubbing, cum vreti sa o luati. Am intrat doar intr-unul din magazinele lantului cu numele asta. Cautam un recipient – borcan, cutie sau ce-ar mai fi – in care sa pun cafeaua. Borcanul meu haios in forma de ananas, tot marca Bamboo, s-a spart la ultima mutare si m-a lasat balta! Da, stiu!!! E aiurea sa ai un borcan de cafea in forma de ananas… un ananas cu ochi! :) Dar era practic si incapator... si mai ales haios, o mai spun inca o data!
In fine… n-am gasit altul… fie el in forma de ananas sau de orice alt fruct! Sau mi-am pierdut concentrarea si nu am mai fost in stare sa aleg ceva... orice. Pai la tot pasul erau chestii de Craciun. Lasand la o parte globurile si beteala si brazii si alte lucruri in tema… intotdeauna m-am intrebat ce as face cu o cana pe care scrie Craciun, de exemplu. As folosi-o numai o zi pe an oare?? In plus, mie imi trebuia un borcan de cafea de toate zilele… aveam de ales intre unul mult prea banal si un Mos Craciun cam patetic. Pai si in august ce fac cu el? Il camuflez? Sau cumpar cate unul pentru fiecare luna din an? Cred ca asa se explica de ce forma de ananas era totusi una reusita pentru cafea.
Erau o gramada de maruntisuri in magazinasul ala, si in cutii pe jos… aproape ca nu era loc sa te misti. Lucruri pe care nu le-as cumpara pentru ca nu cred ca le-as folosi si pe care nu le-as face cadou pentru ca ma gandesc ca nici altii nu le-as folosi. Dar nu utilitatea lor m-a frapat. Pana la urma poate si casa mea e plina de nimicuri din nu stiu cate categorii. (Le arunc de cateva ori pe an si pana ma dezmeticesc bine, am altele la loc de care ma impiedic.) Ideea e... nu e cam devreme sa vezi pe 8 noiembrie atatea ornamente de Craciun? Nu mai zic ca vremea asta calda de afara nu te ajuta deloc sa intri in spirit. Dar parca si colindele care se auzeau in magazin sunau fals. Nu-mi venea sa cumpar nimic de Craciun, nu simteam nici o emotie aparte… ba chiar senzatia a fost cred contrara a ceea ce s-ar fi dorit – n-am avut chef de Craciun. M-am convins repede ca n-as putea gasi ce caut si am iesit.
A innebunit lumea asta cu totul sau e criza asta atat de a naibii incat se incearca orice metoda doar-doar s-o mai vinde ceva? Noroc ca nu o sa am de-a face prea mult cu magazinele in perioada urmatoare, altfel m-as fi plictisit de un Craciun atat de lung!

miercuri, 10 noiembrie 2010

Ceva bun!

Nu stiu cum se face ca in ultima vreme, prin diverse episoade de seriale, am tot dat peste americani innebuniti dupa waffles. Nu-mi vine sa le zic vafe pentru ca vafele pentru mine nu sunt decat cornetele alea de inghetata de pe vremuri (si de acum, numai ca acum nu mai sunt deloc bune!). Wafe belgiene sau nu, gofre sau cum le-o mai fi zicand, mi s-a facut pofta si-am zis sa incerc si eu una-doua sa vad ce-o fi asa de minunat la ele. Am mai tot vazut tarabe din astea ambulante care vand asa ceva, da’ m-am gandit ca, daca tot sunt la capitolul experimentat, macar sa le fac cu mana mea sa stiu din prima incercare daca ma declar fan sau mai zic si altora “mai bine lasa!”.
Probabil nu e nimic neobisnuit in faptul ca primul pas a fost sa caut un aparat special pentru asa ceva. Adica aluatul ca aluatul, dar daca nu le si coacem, n-am facut nici o scofala. Am citit eu pe forumuri (deci cercetare in toata regula!!!) cum ca s-ar gasi o asa masinarie prin supermarketuri. Si m-am pus pe cautat. E, sa nu exageram! M-am uitat prin vreo trei si am lasat-o balta. Doar nu era sa fac din asta un scop in viata. Si oricum aveam si o idée rezonabila de back-up. Pai faceam faguri cand eram mica!!! Avea mama o minunata forma din fonta sau ce-o fi aia, facuta pe sub mana pe la nu stiu ce turnatorie si eu si cu frate-miu mesteream de zor la ea oricand aveam chef… de joaca mai mult. Ce vremuri! Ce devastam bucataria! Si ce mai spala, saraca mama la vase!!!
Deci am barait-o pe mama bine la cap sa-mi gaseasca si sa-mi dea forma cu pricina. Si cum am zis ca reteta de faguri e banala, m-am pus pe facut chestii belgiene in forma romaneasca. Daca nu se cheama ca-s autentice, asta e! Pana la urma nu cred ca gustul poate sa difere asa mult.
Am luat o reteta de pe net si m-am straduit s-o respect. Am inceput cu 250 de grame de faina… masurate la sange, pe care le-am amestecat cu 3 linguri nici rase, nici cu varf de zahar, cu un pliculet praf de copt si o jumatate, tot potrivita, de lingurita de sare.


Separat am topit 100 de grame de unt si apoi am pus in el 3 galbenusuri, 500 ml de lapte si esenta de vanilie… jumatate de sticluta ca atat am avut. Aici se poate pune, normal, dupa gust… si rom sau altceva, mai mult sau mai putin.

Maglavaisul asta l-am turnat peste cel cu faina… si le-am mixat ca sa nu am vreo surpriza de cocoloase. Si la final, varful de pe varf, am pus cele 3 albusuri corespondente batute spuma.Iar am mixat bine… si mi s-a parut moale compozitia. Asa ca am mai turnat ochiometric faina cat sa imi stea niste chestie din aia in lingura, dar sa fie si curgatoare… cam ca la clatite asa.


Am incins bine forma aia… si nu mai stiu daca puneam unt sau ulei pe ea cand eram bucatari – junior, dar acum n-am pus nimic. Si nu mi s-au lipit si nici n-am avut alte reclamatii.

Normal ca, dupa ce am luat-o de pe foc, pe prima am mancat-o. Pai cum altfel??? Si taman bine ca am descoperit ca varful ala de lingurita de sare nu era suficient. Am mai pus inca unul.
Acum… nu stiu cum e aparatul ala special, dar la forma asta a mea dezavantajul e ca intra cam o lingura de compozitie. Si cum castronul meu era plin, am obosit tot facand o fagurica din asta dupa alta. Plus ca n-am avut nici un spor parca pentru ca dispareau pe masura ce le faceam… inmuiate bine in dulceata de visine. Asa ca pe la jumatate am luat o pauza si am continuat a 2-a zi. Compozitia se mai ingrosase in frigider si atunci mi-a venit mie ideea creata sa pun niste smantana din aia dulce peste. Ha! Si au iesit si mai bune! Chiar bune! Dar pontul cel mai pont ar fi urmatorul - sa le faca altcineva pentru ca se munceste mult si se mananca in 5 minute.

marți, 9 noiembrie 2010

Fun, Fun, Fun

Aseara 6 adulti si 1 copil s-au distrat de minune intr-un studio de pe Calea Victoriei!
Si cum spune inteleptul:
„I never cease to be amazed by the ability of a child to make a grown man act like a complete idiot.”
Aproape 2 ore de munca (pentru unii) si distractie, de nou si ingenios, de emotii si trac, de culori si chitari, de talent si prietenie.
Nu stiu ce parere a avut Arina despre prima ei sedinta foto oficiala, dar stiu ca noi, parintii si nasii domnisoarei, am avut emotii mai mari ca ea de parca dadeam cine stie ce examen.
Cu toate astea, se pare ca sedinta foto a fost o reusita – confirmata de specialistul insusi – iar mica noastra vedeta si-a intrat foarte natural in acest nou rol al sau.
Eu una abia astept sa vad produsul final si mai ales sa repet aceasta experienta minunata!
Aproape ca ma bate gandul sa imi fac un abonament la The Dreamcatcher!

duminică, 7 noiembrie 2010

RIGA versus HERMANNSTADT

Acum 2 saptamani ne pregateam de zor bagajele ca sa plecam la Riga. Parea destinatia ideala la acel moment: super oferta de pret, parte a Europei neexplorata inca de noi, vreme promitatoare.
Lovitura de teatru insa: zborul de intoarcere a fost anulat chiar cu o zi inainte de plecare si am fost nevoiti sa ne refacem rapid planurile si destinatia la indemana a devenit Sibiu!
Nu va pot povesti mare lucru despre Riga pentru ca deocamdata nu am vizitat-o, iar restul informatiilor pe care le detin eu se pot gasi cu usurinta pe internet.
Dar pot povesti despre Sibiu (din nou) si o voi face in cele ce urmeaza.
Este de departe orasul meu preferat din Romania. Presupun ca motivul principal este ca are acel aer usor vestic, usor medieval, usor non-romanesc. Si pentru ca daca vreau sa iau o pauza de romani si Romania aceasta este destinatia perfecta.
Am petrecut aici 4 zile superbe pentru ca si vremea a tinut cu noi. Si sa stai in octombrie la terasa din Piata Mare este un adevarat regal.
Ne-am cazat la o pensiune la vreo 15 minute de mers pe jos de centru. In felul acesta am putut explora orasul si i-am descoperit mai bine farmecul aparte.
Am vizitat tot ce se putea vizita si ce nu vizitasem cu alte ocazii, pentru ca, marturisesc, sunt recidivista si revin cu mare drag de fiecare data cand am ocazia in acest superb oras.
Top 3 obiective care mi-au captat atentia la aceasta ultima vizita:
1. Complezul National Muzeal “ASTRA” – din Dumbrava Sibiului. Pregatiti-va sa fiti uimiti de amploarea si frumusetea complexului muzeal, de curatenia si daruirea oamenilor care il ingrijesc. Este o lectie ce nu trebuie ratata;
2. Expozitia temporara “Imagini de iubire” de la Palatul Brukenthal– mi-a daruit un cadou tare frumos si anume intalnirea pe viu cu tablourile celei pe care imi place sa o numesc “pictorita mea preferata”, d-na Georgeta Grabovschi;
3. Turnul Sfatului – care, spre marea noastra suprindere pentru ca trecusem de prea multe ori pe langa el si nu observasem, se viziteaza si ofera o noua perspectiva asupra orasului Sibiu.
Si nu in ultimul rand, amintesc de mancarea delicioasa pe care am gustat-o aici, printre care: cea mai buna ciorba de burta (svabeasca) ever, un pastrav la gratar divin sau prajitura cu prune homemade.
Si daca vreodata planurile nu iti ies asa cum iti doresti, invata sa te bucuri de noua turnura pe care o ia situatia!






marți, 2 noiembrie 2010

Pentru ziua de azi!

Nu stiu unde mi se duc zilele astea. Era o vreme cand as zice ca traiam din vacanta in Craciun. Ba abia asteptam sarbatorile, ba abia asteptam vara si zilele libere si concediul. Mereu abia asteptam sa treaca timpul. Cred ca nici nu realizam ca ma cam grabeam... ca deh, ce sa realizezi cand ai multa energie si pofta de distractie si toata viata inainte?!
Nu zic ca acum sunt batrana. Dar azi la 6.35 dimineata pitica mea a facut 9 luni. Si ma tot gandesc ca a fost 9 luni in burtica si deja de 9 luni zilnic e cu mine si o vad cat de repede se schimba si cu ce viteza creste. Si nu mai vreau sa treaca timpul! As vrea sa stea in loc si sa ma pot bucura de ea asa cum este acum – fara griji, vesela, vorbareata pe limba ei, caraghioasa si foarte expresiva. Nu vreau sa o duc la cresa, nu vreau sa fiu nevoita sa stau ore in sir fara ea, nu vreau sa pierd nimic din ceea ce invata si experimenteaza in fiecare zi. Aproape ca nu vreau sa ii dau deloc drumul pentru ca mi se pare ca doar asa o pot proteja. Stiu, suna a posesivitate si a egoism si pentru ea, daca ar realiza, ar fi probabil sufocant. Si poate ca ma si repet cand spun lucrurile astea. Dar acum imi dau seama ca nu ma mai grabesc niciunde. Si nu e criza niciunei varste. Pur si simplu mi se pare ca timpul asta alearga pe repede inainte, iar eu nu apuc sa fac tot ceea ce as vrea, nu reusesc sa ma impart si sa ma dedic si sa aprofundez si sa ma satur si sa perfectionez… sau sa ma dau un pas in spate si sa am ragazul sa analizez si sa indrept si sa reiau si sa fac mai bine.
De obicei toamna spuneam ca abia astept sa vina primavara. De obicei in noiembrie ma bucuram ca mai e putin pana la Craciun. Dar asa au trecut multe primaveri si a venit un Craciun dupa alt Craciun… si in principiu a fost ok pentru ca de fiecare data, daca trecea primavara, spuneam ca ma bucur de vara si, daca trecea un Craciun, spuneam ca urmatorul o sa fie si mai si. Acum nu mai vreau sa vina nici macar ziua de maine. Vreau ca azi sa dureze o vesnicie pentru ca azi imi e bine si atunci azi e o zi foarte pretioasa.