joi, 7 aprilie 2011

Everyday Junkies

Cred ca daca m-as ambitiona as putea scrie o carte despre pataniile mele din tramvaiul 32! Ma fericesc ca nu trebuie sa merg cu el decat de 2 ori pe saptamana cand ma duc la cursurile de engleza pentru ca altfel as risca sa pun de-un best-seller.

Ieri a fost o situatie tragic-comica si la final nici eu nu mai stiam daca sa rad, sa plang sau pur si simplu sa reprim amintirea acelor momente.

Ma urc asadar in 32 plina de graba si ingrijorare ca voi ajunge la curs cu intarziere pentru ca fusesem oarecum sechestrata cu treaba la birou. Observ cu coada ochiului ca lumea era concentrata intr-o singura parte a tramvaiului dar imi spun in minte ca probabil este acel fenomen des intalnit (eu il numesc al “oilor”) cand toti se bulucesc intr-un loc si in restul mijlocului de transport in comun bate vantul.

Ei bine, in pret de cateva secunde, am realizat ca nu batea vantul ci un miros extrem de puternic de aurolac ce provenea din punga generoasa a unui individ cu acelasi nume sugestiv.

M-am refugiat si eu si am sperat sa pot deschide un geam sa intre aerul curat (in acele momente chiar si aerul poluat de Bucuresti parea o salvare) dar nu am avut succes, motiv pentru care m-am multumit cu ce locusor am gasit si m-am rugat sa nu ajung la engleza pe 7 carari.

Inhalantul iti raspandise aroma in tot tramvaiul si cred ca mai toti eram deja sub efectul sau: dezinhibare, somnolenta, anestezie. Eram prieteni, bine dispusi, compatimitori, resemnati.

Am apreciat curajul a doua domnisoare care s-au dus la personajul in cauza si i-au strigat sa se dea jos, l-au ademenit cu bani si tigari, au vorbit chiar si cu vatmanul care suferea insa de o anesteziere proprie pentru ca el nu respira acelasi aer ca si noi dar nici nu ii pasa de ce se intampla.

In rest, am concluzionat cu totii ca preferam sa il toleram decat sa punem mana pe el, ca probabil mirosul de aurolac era de preferat celui de nespalare si l-am lasat cu drag mostenire celor care s-au urcat in statiile urmatoare.

Si uite asa, daca nu am incercat de buna voie nimic ispititor in Amsterdam, am ajuns sa fiu oarecum in al noualea cer in Bucurestiul iubit.

Pornind de la aurolacul din tramvaiul 32 mi-am dat seama ca noi toti suntem mai mult sau mai putin un fel de junkies. Am realizat acest lucru cand m-am surprins cu ochii cascati la o stire despre o femeie banuita ca avea o tumoare si care in fapt era insarcinata. Mi-am dat seama ca daca nu schimb imediat postul (si era vorba de TVR de la care mai ai cat de cat pretentia de stiri profesioniste sau aveam pana ieri) cad in pacatul spalarii de creieri. Apoi am avut o alta revelatie chiar in aceasta dimineata cand am privit o domnisoara care tremura de frig dar tragea cu nesat dintr-o tigara de parca era ultimul lucru pe care il apuca sa il mai faca pe lumea asta.


Dependenta noastra de zi cu zi imbraca multe forme: dependenta de dragoste, de bani, de televizor, de mancare, de alcool, de shopping, de dulce.

Deci si noi suntem niste aurolaci dar de cele mai multe ori purtam alte haine si pastram aparentele.


Din pacate daca noi ne putem trata prin atitudine si responsabilizare, atunci cei ca persoana din 32 nu cred ca mai au vreo sansa pentru ca statul nu se implica si nu le ofera ceea ce poate nu au avut niciodata: siguranta, certitudine, un scop in viata. Si fie vorba intre noi, nici noi ca indivizi nu luam atitudine asa cum probabil ar trebui. Aurolacul sa fie de vina?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu