Prietenul nevazut

E singura carte pe care am reusit sa o termin anul asta. Sau cel putin asa imi amintesc. Nu e neaparat un lucru bun (nici cel a n-am citit mult, nici cel ca nu-mi prea amintesc), dar e o dovada a faptului ca 9 luni si jumatate din acest an au trecut ca gandul, pline si intense.

E o carte foarte dragutza – Cecilia Ahern autoare. Daca numele ei nu spune nimic, o carte de vizita foarte buna poate fi “P.S. I Love You”, filmul cu Hilary Swank si Gerard Butler facut dupa cartea ei in 2007.

“Prietenul nevazut” e bazata tot pe emotii. E deconectanta, sensibila… si e magica. E despre prietenii imaginari pe care avem nevoie uneori sa ni-i cream atunci cand viata devine prea dura si coplesitoare. E de citit… mai ales intr-o seara friguroasa la caldura unui pled si a unei cesti de ceai.

“Prieteni imaginari, prieteni invizibili – numiti-ne cum doriti. Poate credeti in noi, poate nu. De fapt, nici nu mai conteaza. La fel ca cei mai multi oameni care fac o treaba buna, nu existam ca sa se vorbeasca despre noi si sa fim laudati; existam doar ca sa servim interesele celor care au nevoie de noi. Poate ca nici nu existam; poate ca suntem doar produsul imaginatiei oamenilor; poate ca e doar o coincidenta ca niste copii de doi ani, care de abia vorbesc, aleg sa fie prieteni cu oameni pe care numai adultii nu-i vad.” Sau “posibilitatea ca noi sa existam. Ca suntem aici pentru a-i ajuta si asista pe cei care au nevoie de noi, cred in a crede si deci ne vad.”

Back to the roots

Cam de asta ne tinem noi cand mergem acasa! 

Vremea frumoasa a tinut cu noi si am continuat traditia gratarelor care ne-au insotit mai toata vara. Reteta este simpla: se aduna tot familionul la gradina si aer curat, se incing gratarele si se asezoneaza cu bere si voie buna. 

Acum pe toamna, meniul se mai diversifica. Din pacate, pastrama de oaie, mustul, galustele cu prune si floricele de porumb, precum si alte asemenea bunatati ne-au distras atentia si nu s-au lasat fotografiate, dar va puteti imagina ce dezmat culinar s-a petrecut ;)

Morala acestui post, in situatia in care exista una, nu este insa legata de placerile gurmande ci de bucuria de a avea langa pe cei dragi si a gasi motiv de a petrece clipe frumoase cu totii, indiferent de anotimp!

Pledoarie pentru ceainarie

Hai ca asta-i culmea, o Cafenea pledeaza pentru concurenta – ar putea spune unii mai carcotasi.

©iStockphoto.com

Pai da si am 2 motive foarte basic: 1. Nu suntem o cafenea veritabila, ci un spatiu virtual unde ne intalnim [eu si Alina (si invers) de cele mai multe ori :D pentru ca nu prea avem cititori prea curajosi care sa ne lase si comment-uri pe blog ;) ] si povestim, deci nu putem vorbi de o concurenta veritabila intre 2 “bresle” diferite si 2. Pe langa faptul ca nu vad de ce ar exista o competitie reala intre ceai si cafea (la fel cum nu inteleg de ce trebuie sa existe o batalie chiar si imaginara intre vanilie si ciocolata/cacao), eu ma refer aici strict la o stare de spirit, la placerea de a te afla intr-un anume loc si oricat as iubi eu o anume cafenea din Viena, pe plaiurile noastre imi place sa imi fac veacul prin ceainarii.

Acum vreo 7 ani, am deprins obiceiul sa beau ceai. De la verde, la negru, rosu, de fructe, afumat sau banalul ceai de musetel, imi place diversitatea si am o mini colectie de ceaiuri dintre care cel de iasomie se distinge ca preferatul meu.

Daca nu ai o cultura a ceaiului din frageda pruncie si daca l-ai asociat mereu cu faptul ca ceaiul nu e bun decat pentru anumite afectiuni (vezi, eu de exemplu pana acum cei 7 ani de care vorbeam mai sus) este greu ca acesta sa te cucereasca. Si totusi se poate, daca ii dai o sansa.

Cum beau cafea doar ocazional, tind sa cred ca ceaiul este totusi mult mai ofertant la capitolul gust si aroma decat este cafeaua. Am uitat sa pomenesc de plusul de sanatate. Daca de cafea am auzit ba ca face bine, ba ca e nociva, de ceai, deocamdata, nu s-a legat nimeni sau poate nu am aflat eu. Sunt de acord insa ca sunt 2 chestiuni diferite care nici nu se aseamana dar nici nu ar trebui sa fie considerate ca si competitoare. 

Cu siguranta ceaiul este insa asociat, in mintea mea, cu eleganta, cu traditia, cu rafinamentul. Mi se pare un gest cochet sa bei ceai, plus ca niciodata nu poti afirma ca e ceva cazut in desuetudine.

Poate de asta traiesc cu impresia ca cei care vin in ceainarii sunt cu totul alte persoane decat cei care frecventeaza cafenelele. Cel putin genul de cafenea de la noi din Bucuresti, loc de intalnire si fitze, de dat bine la bulevard si afisat ultimele achizitii in materie de masini sau alte posesiuni (nu zic ca nu calc pe acolo ci doar ca uneori astfel de locuri parca nu sunt destul de Feng shui pentru gustul meu). Daca as compara cu cafenelele vieneze, atunci mi-as retrage afirmatia pentru ca acele cafenele imi inspira aceleasi good vibes ca si ceainariile bune (pentru ca mediocritatea exista si aici din pacate).

Si daca imi invit prietenele sau pe cel drag la o ceainarie este pentru ca stiu ca ne putem bucura de un loc relaxant, cu muzica in surdina, cu ceai bun care te invaluie cu aroma sa, te energizeaza si te binedispune, o oaza de liniste si confort, de rafinament si cosiness – cum ar spune romanu’. Faza misto (mind my language) pentru cei care nu prefera sa bea musai ceai este faptul ca se gasesc alternative, atmosfera fiind pana la urma cea care conteaza cu adevarat.

Ceainaria, ca si entitate, iti poate oferi confortul si echilibrul mult visat si evadarea perfecta din jungla cotidiana.

Avem in Bucuresti astfel de locuri frumoase, despre unele am mai scris, de altele doar m-am bucurat pe ascuns si sunt fericita sa descopar ca publicul consumator de ceainarii este tanar si frumos si diversificat si are acel je ne sais quoi pe care nu il gasesti decat in locuri cu adevarat deosebite.

Ceainaria este ca si principiu un loc cochet unde te poti intalni cu cei apropiati de sufletul tau dar si cu persoana proprie (ca tot am citit mai devreme o poveste despre invatamintele maestrului Zen, Joshu) si de unde pleci incarcat de acel tip de energie care te binedispune si te hraneste in mod pozitiv pe termen lung.

Si desi mi-as deschide in continuare oricand o cafenea precum cea de la Viena, m-as ascunde anytime de lume sau de mine intr-o ceainarie.

Si cum zice vorba consacrata, va doresc sa Keep calm and drink tea!

Traume II

Nimic nu e mai important pe lume decat sanatatea buburuzei din dotare. Am mai zis asta si cred ca orice parinte intelege foarte bine ce vreau sa spun. Cum da semne ca ii e putin rau, cum te panichezi si incepi sa te gandesti care e cea mai rapida si mai buna solutie. Primul instinct e sa alergi la doctor… cu atat mai mult cu cat intotdeauna exista in jur observatori care isi dau cu parerea, iti vorbesc de alte cazuri si te cam influenteaza. Adica Doamne fereste sa fie ceva grav si tu sa nu fi luat masuri din prima clipa!

Nu se intampla mereu, dar de cele mai multe ori, pentru a gasi linistea mergi la control… sau cel putin eu asa fac. Rar aplic tratamente dupa ureche. Am testat in 2 ani si 7 luni cred ca peste 20 de pediatri de toate felurile – tineri, batrani, barbati, femei, doctori specialisti si doctori primari… Si am plecat de la ei de cele mai multe ori dezamagita. Asta pentru ca nu mi-am simtit copilul mai in siguranta dupa vizitele respective. Nu pun la socoteala costul consultatiei, nici pe cel al analizelor facute la urgenta. Nu mai spun de bani grei aruncati aiurea pe tot felul de siropuri si picaturi si prafuri pe care i le administrez copilului mai mult cu forta si care uneori nici macar nu isi fac efectul. Pana la urma sanatatea copilului face cat toti banii din lume si mult mai mult. Nu mai iau in considerare orele petrecute in sala de asteptare… pentru ca mai nou asta se intampla si la privat, nu numai la stat. Si incerc sa trec peste faptul ca de fiecare data copilul se sperie si plange, fie pentru ca doctorita e prea dura, fie ca e prea grabita si o ia prea repede... nu mai vreau sa imi aduc aminte de cea care a zgariat-o! Dar cum ne descurcam cu faptul ca mergem pentru un lucru si in cateva zile observam ca trebuie sa tratam alt lucru – fie ca se iau virusi si microbi de la atata asteptat intr-o clinica, fie ca tratamentul care ti s-a dat initial are efecte secundare?!? Si iar mergem si luam alta reteta si cumparam alte siropuri si alte picaturi si alte prafuri… Si parca in permanenta copiii sunt bolnavi de ceva, iar cercul vicios ne stapaneste cu totul.

In plus, aproape de fiecare data te fac sa crezi ca situatia e atat de grava, ca trebuie musai sa urmezi tratamentul intocmai iar, daca le spui cumva altceva decat dicteaza ei in unanimitate, tu esti parinte prost si iresponsabil. Dar pentru panica si agitatia pe care te fac sa le simti si pe care le transmiti fara sa vrei copilului, cine compenseaza? Pentru sperietura si gandurile pe care ti le faci asteptand sa intri, cine plateste? Nu spun ca nu trebuie mers niciodata la doctor, nu spun ca anumite indicatii nu trebuie urmate si ca nu se salveaza vieti uneori. Dar am observat o tendinta spre exagerare. Se prescriu vaccinuri si medicamente cu prea multa usurinta. Prea multe vitamine si tot felul de chestii pentru imunitate. Imi alerg copilul prin casa sa ia un sirop groaznic la gust care ii provoaca stare de voma ca sa ce?? Mananca ce trebuie, se odihneste si sta afara in curte la aer… iar daca e sa se imbolnaveasca, oricum o face… pentru ca toti o fac sub o forma sau alta. Dar presupun ca trebuie sa iasa bani si din tot felul de prostii vandute credulilor, se dezvolta afaceri, doctorii au si ei comisioanele lor…

Se prea poate sa fiu inca marcata de evenimentele saptamanii… dar asta o datorez tot sistemului si felului in care se cam face medicina la noi in ziua de azi. Si sincer nu stiu daca o sa mai am rabdare cu urmatorul pediatru cu care o sa am de-a face.     

Traume de copilarie

Cine spune ca e bine sa fii mic, se inseala. Adica uneori e tare greu! Traiesti din prima zi fel de fel de experiente care, chiar daca nu sunt mereu clare pentru memorie, te marcheaza si te croiesc intr-un anumit fel, te influenteaza sa fii sau sa nu fii cumva sau altcumva.

In ultimul an nu am stat sa ma mai gandesc daca e bine sau nu ca o duc pe Arina la cresa. A ramas decis ca e cel mai bine pentru ea, ca merge in mijlocul copiiilor, se joaca, invata sa fie independenta, iar pe ingrijitoare le vorbeste doar de bine. Per total nu cred ca e un copil traumatizat. Cred ca s-a obisnuit cu programul si il ia ca atare. Doar de somn dimineata ce se mai plange. Si uneori de faptul ca ii iau ceilalti copii jucariile. Dar mananca bine si doarme linistit, iar lucrurile pe care le-a invatat sunt in general bune. Ce-o trai insa ea pe propria-i piele in fiecare zi... numai ea stie! 

Mi-am dat seama saptamana asta ca uneori, pe repede inainte, noi, astia mari, scapam din vedere lucruri. Si nu e bine daca ele apuca sa afecteze mana aia de om care n-are de unde sa stie cum trebuie sa reactioneze sau sa se apere singur. E adevarat ca nu poate fi crescut intr-o capsula de sticla si aparat de orice pentru totdeauna. Dar ca parinte nu cred ca poti fii vreodata linistit si nu cred ca iti permiti sa iti abati atentia nici pentru o secunda.

Luni la 4 fara un sfert am gasit-o pe Arina dormind la cresa. I-au luat cateva minute bune sa se dezmeticeasca si asculta incurcata cum imi povesteste ingrijitoarea despre problemele ei de burtica si despre necazurile care au aparut din cauza lor. Intelegea ca ceva nu e bine si din ochi mi-am dat seama ca abia astepta sa plecam. Si-a revenit treptat pana acasa, apoi s-a jucat in voie, dar n-a prea mancat. Seara dupa 10 a vomitat si a plans foarte rau si, desi s-a trezit la 6.30 a doua zi de dimineata si a zis ca e de acord sa mergem la copii, am decis sa ramanem acasa. A avut o zi ok si noaptea urmatoare la fel. Eu nu, dar miercuri dimineata am luat-o pe drumul si pe programul obisnuite. La 10.30 insa aveam apelui pe ambele telefoane si chiar mail-uri disperate ca nu raspund. Deh, la serviciu telefonul mai sta pe silent, la serviciu mai sunt si probleme, si, cu atatea apeluri, am zis ca trebuie sa fie ceva grav si am sunat inapoi imediat ce am vazut. Pe scurt trebuia sa merg la cresa urgent pentru ca ii era copilului foarte rau.

Am plecat in goana si plangand. M-am invinovatit tot drumul ca nu i-am acordat suficienta atentie, ca nu am dus-o la doctor… iar… dupa ce fusesem la un control cu vreo 5 zile inainte, ca nu mi-am dat seama ca are ceva, ca n-am facut, ca n-am dres… Tonul ingrijitoarei m-a facut sa ma simt ca si cum am dus-o la ele ca sa scap eu de responsabilitatea ingrijirii ei. Am ajuns la 11 si am gasit la poarta un paznic pusti foarte zelos:”Unde mergeti?” Hm, cam unde as fi putut merge? Pe limba mi-a stat sa intreb:”Ce s-a intamplat cu domnul dragutz care intampina toti parintii cu un zambet si toti copiii cu cate o vorba buna?”. “Merg sa imi iau copilul”, ii spun deja iritata. “Pai v-au sunat?” “Pai da!” Si spre binele lui nu a mai continuat.

Am intrat in anticamera si am auzit plansete. Mi s-a strans inima si am facut cativa pasi grei pana in usa clasei. In mijloc era un baietel care plangea de mama focului si pe care nu il baga nimeni in seama. M-am gandit instant de cate ori o fi plans copilul meu asa si m-a luat raul. Dupa cateva secunde am vazut-o pe Arina la o masuta. Se juca linistita cu un alt copil, iar una dintre ingrijitoare statea langa ei si le vorbea. M-a vazut si a venit vesela la mine. A inceput sa imi povesteasca ca are o buba, ca sandalele ei s-au udat si ca are unele de la alt copil… M-am uitat spre ingrijitoarea care ma sunase si am intrebat-o ce are mai exact. Nu avea nimic, doar ca mergea la baie foarte des… si intr-adevar trebuie sa fie foarte neplacut sa stergi de 3-4 ori un copil de 2 ani si 7 luni! Pe moment nu mi-am dat seama daca sunt eu bulversata sau acolo la momentul respectiv era cam haos. Acum ca ma gandesc… copilul care continua sa planga, 2 fetite iesisera din clasa si stateau pe langa mine in timp ce o schimbam pe Arina, o ingrijitoare se tot foia de la baie in clasa si invers, una tot incerca sa imi explice ca trebuia sa ma cheme. Prea organizate nu erau! Eram si eu agitata si s-a vazut asta. Si atunci am primit o tentativa de scuza pe care la momentul respectiv nu prea eram gata sa o ascult… pentru ca nu ma ajuta la nimic. Pana la urma sa lasi balta totul la serviciu si sa mergi cat poti de repede cu masina, sa ti se para ca programarea de peste o ora si jumatate la doctor nu e suficient de rapida, sa iti faci ganduri si griji si sa simti clar ca nelinistesti si bebele din burtica… si astea in conditii fizice deloc bune… Vine cu meseria de parinte presupun, nu? 

Dar pana la urma nu conteaza cum m-am simtit eu. Ma gandesc doar ce-o fi fost in capsorul mic al buburuzei mele ieri in diverse momente, cum a fost tratata cat nu am fost eu de fata, daca s-a speriat, daca a plans… Cat de linistita o sa mai fiu eu cand o s-o duc la cresa din nou?! Nu pentru ca mi-ar fi mie greu, ci pentru ca sub nici o forma nu vreau s-o stiu suferind! Deloc! Pentru nimic!

Copchilu' meu drag

Nu poate sa spuna "topogan", ci "potogan". Dar stie sa spuna "sanatate!" atunci cand aude pe cineva stranutand. In loc de "picaturi" spune "piticuli", dar m-a lasat masca atunci cand mi-a zis "scuze spatele!". Spune "p-aiacealalta", dar e mai amuzant asa. "Magarus", "elefant", "maimutica"... ies mereu stalcite. Dar spune clar "dog", "cat", "donkey" si inca vreo 7-8 animale in engleza. Ce-as putea sa vreau mai mult? Comentati, va rog!

De toamna

Imi plac zilele de inceput de toamna pentru ca imi amintesc de infrigurarea si totusi teama cu care asteptam sa vina prima zi de scoala.
Imi place cand vantul adie prin frunze si ele ii multumesc pentru acest gest tandru, fosnind usor.
Imi plac diminetile racoroase cand iesi din casa si ti se face pielea de gaina, cand te zgribulesti pana la masina si tot ce iti doresti este un ceai cald.
Imi place cand verdele se transforma usor in purpura si aur si arama.
Imi place cand un pumn de ceata inghite cu pofta controversatul edificiu din Piata Constitutiei.
Imi place cand ma simt lenesa si mai zabovesc inca 5 si alte 5 minute sub pilota calda sau in bratele "unei flori".
Imi place sa trec pe langa tarabele pietelor volante si sa ma invaluie mirosul de struguri si prune devorabile si de gogosari ce abia asteapta sa fie pusi la otet.
Imi plac zilele mohorate care ma fac sa apreciez si mai mult razele soarelui.

Imi place metamorfoza mea in acest anotimp, imi place ca imi scot la plimbare o alta garderoba, ca reincep sa beau ceai, sa coc paine sau sa fac prajituri, ca ma reinventez.

Imi place de tine (a se vedea "floarea" de mai sus), indiferent de anotimp!

Tot operatiunea casa

Zi de sambata! Copilu’ nu-i acasa, asa ca sunt hotarata sa dorm pana spre 9. Nu ca nu n-ar dormi si el, copilu' la fel de obicei daca i se permite, dar ideea ca nu am nimic de facut chiar ajuta la un somn mai linistit. Hm! Calcul total gresit! La 7.30 (culmea!) au venit montatorii de usi… cu usile aferente, bineinteles! Cainele a inceput sa latre, a inceput agitatia – carat usi sus, urcat si coborat pe scara de zeci de ori, bocaneli, bormasina, pasi grei pe podeaua de la etaj, cade un ciocan, scartaie nu stiu ce naiba… Si, cum nu se putea altfel, “Alinaaaa, avem o problema!!!” Da’ ce, eu sunt copil? Cum sa avem doar o problema? Probleme sunt cu caru’ atunci cand construiesti sau renovezi sau decorezi sau cand treci prin orice fenomen de genul asta. Pentru ca planurile se fac simplu, dar cand vine momentul sa pui in aplicare… Ma mai plangeam eu de compromisuri, nu?

Pe scurt problema – 5 usi cu dungi verticale, una cu dungi orizontale. Primul impuls – sa ma enervez. Dupa ce ca nu e cea comandata, ci alta cu 6 gemulete, mai are si dungi aiurea! Ca nu exista modelul vrut de noi pe dimensiunea care ne trebuie, ca nu se mai fabrica cu dungi invers, ca n-au pe stoc si trebuie facuta comanda, ca aia, ca ailalta… Au venit cu ea poate tine figura si o luam. Si al 2-lea impuls, mai sanatos ce-i drept, chiar a fost “las-o dracu’ asa!”. Doar ca nu am lasat-o. Am urcat-o in duba (noroc de duba la dispozitie!) si am plecat noi cu ea spre magazin. Am luat in plus cu noi cada pe care am cumparat-o saptamana trecuta si care venea in baie ca o loazba (alta problema, doar ca asta deja una trecuta!).

Sambata dimineata pe Valea Cascadelor… incredibil de aglomerat. Ne oprim la magazinul cu cada si domnu’ care ne-a vandut-o e de acord sa o schimbe, dupa ce comenteaza intai, bineinteles. “Cum, dom’le ati masurat?”, zice fara sa astepte raspuns. De buna seama in capul lui era ceva de genul “Alti ametiti!”. Ce atatea discutii? Nu pica bine si gata! Oricat as masura, pana nu vad obiectele pe pozitie nu-mi dau seama cu adevarat daca imi place sau nu tot ansamblul sau daca e ceva ce nu-mi convine. Daca as putea sa iau o camera peste tot cu mine, n-as mai fi asa sucita… sau nehotarata, iar daca as avea timp suficient, n-as mai cumpara ceva fara sa cantaresc bine toate optiunile.” Luam alta cada mai mica si inca ceva de restul de bani”, ii zicem lui nea Caisa! Imi place un model de chiuveta si domnu’ cu pricina, ca nici ca mi-ar fi plecat din coasta, zice: “Pai e la pachet cu dulapul!” “Pai si alt dulap nu merge?” “Nu, ca e asta e taiat dupa chiuveta!” “Pai chiuveta o vreau, dar dulapul nu!” “Pai da, e la promotie, e moderna! E facuta in Polonia! Si e cu dulapu’” “Pai da-o dracu’ ca nu-s convinsa si decat sa vin inapoi si cu asta… Mai bine iau doar un vas de WC si gata!” Plus ca incepuse el sa ma enerveze ca persoana!

Gabi se duce la depozit sa duca loazba si sa ia cada mica. Apoi se duce la magazinul cu usile sa caute una cu dungile care ne trebuie. Intre timp eu ma duc in directia opusa la o alta hala cu tot felul de chestii… sa caut parchet. Nici nu intru bine ca dau peste o chiuveta de baie aparte. Asta e! Incepe sa mi se schimbe moralu’… desi nu e ieftina nici asta… ca asa am eu un prost obicei. O retin si trec mai departe. Parchet aici, parchet colo… Care naiba se potriveste cu usile acum?!?! Intai ma setez pe parchet deschis la culoare. Vine si Gabi intre timp… si ne hotaram sa luam unul. “Pai nu pot sa vi-l dau acum. Luni! Azi nu e deschis la depozit!” “Pai du-te, nene si tu acasa atunci!” Mai mergem ce mergem, eu tot dadeam din melita “Vreau chiuveta aia, vreau chiuveta aia!” Parchetul ala nu merge, parchetul ala nu il au pe stoc, la asta nu merge plinta, asta e prea gros. Gabi isi pierde rabdarea: “Nu mai luam nimic, trebuie sa plecam iar la aia cu usi ca nu ne-au dat broastele bune!” Ma bosumflu si ma urc in duba. Ajungem iar la nea Florica de la depozitul firmei lu’ peste si facem schimb de broaste! Nu ca-i amuzant? Deja Gabi era de-al casei, prieten cu portaru’ si cu liftiera… saracu’ era ala care a gresit usa, desi n-avea nici o vina!

Eh, ca sa nu mai stau bosumflata, dupa broaste dragul meu sot zice: “Hai, ma sa luam chiuveta!”. Ajungem inapoi, intrebam, masuram… “Trebuie sa asteptati vreo jumatate de ora sa vina de la depozit.” Asteptam acum, ce sa mai zic?! Mai avem timp pentru cautat ceva parchet. Ma gandesc, ma razgandesc… “Il luam inchis, zic!” Si iar luam vanzatorii la rand la intrebari, cu acelasi succes: “n-avem pe stoc”, “n-avem azi deschis la depozit”… Pffff! Cat de greu poate sa fie??? Cand sa renuntam, vine salvarea – mergem tot la firma cu usile, punem bucati de parchet pe langa o usa asemanatoare cu ale noastre… vedem ce iese! Si intr-un final asa am reusit sa dam de cap problemei. Firma mare... au si depozit deschis. Doar ca fara plinta… fara nu stiu ce folie… acum ne incurcam in detalii?!? Si ghici ce? A trebuit sa mergem noi dupa cutii la depozit… Cum unde? La nea Florica!

La 12.30 cand am terminat cu toate astea aveam senzatia ca sintem in expeditie de mai bine de 2 luni! Dar care e problema? Acasa praf, moloz, zgomot… la cumparaturi mai vezi una-alta, iti mai vin idei… mai cheltui bani! De enervat te enervezi si colo, si colo. Dar asta se cheama facut casa in regim propriu, fara consultanti, designeri, trepadusi si fara meseriasi ca lumea!

Tu & Eu

Sunt fiecare pas purtat in fiece oras pe care l-am strabatut
Sunt fiecare gand bun
Sunt fiecare zambet citit pe fata celor dragi
Sunt fiecare lacrima de bucurie, fiecare tresarire de emotie si fiecare fluture din stomac
Sunt speranta si alinare
Sunt incredere si curaj
Sunt putin din fiecare om frumos pe care l-am intalnit in viata asta si in cele trecute
Sunt culoare si frunze si flori
Sunt cantec si vers si rasarit

Sunt ziua de duminica
Sunt ceva vechi, ceva nou, ceva de imprumut si ceva albastru
Sunt ceea ce m-ai invatat tu sa fiu atunci cand ai ales sa fii al meu

Sunt ceea ce gandesc si totusi nu sunt nimic fara tine

Si uite ca nici macar nu imi trebuie o zi speciala sa iti spun, chiar si asa mai pe ocolite, ca Te iubesc!

Insula primaverii vesnice - MADEIRA

Madeira este in mod clar locul potrivit pentru cei care vor sa se relaxeze si sa incerce alte meleaguri decat cele ale vecinilor nostri mai de aproape sau mai departe. 

Oferta este de fapt bogata si pentru toate gusturile pentru ca insula si arhipelagul cu acelasi nume iti dau posibilitatea sa alegi, sa combini si sa te bucuri in definitiv de ceea ce te reprezinta mai mult. 

De la plimbari pe langa levadas, excursii cu jeep-ul sau catamaranul, pescuit, privit de balene si inotat cu delfinii, plaja si relaxare (daca vrei plaja cu nisip trebuie sa dai o fuga pana in Porto Santo pentru ca Madeira nu iti ofera decat pietre si platforme de beton sau infinitele piscine din cadrul hotelurilor), paleta multumeste pe toata lumea. 

Capitala Madeirei, orasul Funchal este o combinatie intre statiune de mare, oras vechi si nou in acelasi timp. Istoria, trecutul, constructiile moderne, turismul se impletesc si reusesc sa impace atat calatorii cat si localnicii. 

Ce mi-a atras atentia au fost vegetatia abundenta, culorile tari si vii ale florilor, sentimentul ca intr-adevar acolo primavara nu pleaca niciodata.

Din Funchal am dat o fuga cu telecabina pana in satul Monte (exista si varianta de mers cu taxiul, mai ieftina dar mai putin pitoreasca) si apoi pana la Gradina Botanica. Am "sarit" peste plimbarea cu sania desi ne-am intrebat curiosi cam cum o fi sa te lasi purtat ca un Luceafar bland pana la poalele dealurilor. 

Alt lucru care m-a fascinat a fost ca si localnicii si turistii ieseau zilnic sa alerge. Parca era patria jogging -lui. De admirat mai ales ca zona fiind deluroasa alergarea parea (si era, pentru ca am iesit si eu sa alerg pentru ca era contagios) mai anevoioasa.   

Cine iubeste fructele si in special pe cele exotice trebuie sa mearga fie in pietele volante, fie in "Mercado dos Lavradores" unde se pot testa minunile pomilor din regiune. Am degustat atatea incat nici nu mai stiam care si ce aroma purta, motiv pentru care ne-am umplut sacosele cu de toate! La fel pentru iubitorii de peste, piata iti ofera un spectacol foarte interesant.

Si daca tot am discutat despre chestiuni comestibile, pot spune ca la capitolul culinar Madeira m-a fascinat. De la pestele papagal la cel spada, de la fructe de mare la vita pe piatra incinsa sau ciorba de peste in paine, de la mousse de ciocolata la inghetata de nuca de cocos, totul a fost delicios. Sosurile cu arome intrigante si garniturile aparent ciudate (gen bostan fiert care s-a dovedit absolut delicios) au completat cu succes toate mesele noastre, acompaniate mai mereu de un pahar de vin bun. 

Daca ai fost in Tenerife, Madeira iti va trezi aceleasi senzatii, relaxare, culoare, soare arzator si totusi bland. 

Iata si restul povestii in imagini: