Din suflet

Mi-am dat seama ca Arina e printre putinii copii care spune “mamaie” si nu “bunica”. Copii pe care ii aud eu cel putin. Asa am invatat-o. Pe vremea cand eram eu mica (pe vremea mea, maica!), “mamaie” era mai de la tara asa, bunica era a copiilor de oras. De fapt cred ca si acum e cam la fel. Si cum eu am stat foarte mult la tara in frageda pruncie… si de fapt per total numar de zile adunate din viata mea… Si cum fetele mele stau in prezent la tara… Suntem taranci, nu? :)

Ideea e ca mie mi s-a parut mereu ca “bunica” e un termen mai rece, mai formal. O fi, nu contest, chestiune de obisnuinta. Fiecare persoana e apropiata pana la urma de lucrurile familiare, de cele pe care le foloseste atat de des incat ii intra in reflex. Eu nu le-am strigat niciodata pe-ale mele “bunico”. Pentru mine au fost “mamaie”, atat bunicile, cat si strabunicile (am avut 2 strabunici de care m-am bucurat – una pana la 8-9 ani, daca imi aduc bine aminte, si una pana la 23). Si nu mi s-a parut niciodata ca ar suna mai urat sau ca le-as declasa. Dimpotriva! Pentru mine au insemnat si inseamna in continuare enorm, fie ca imi aduc aminte de ele cu mare drag, fie ca merg cu fetele in vizita. Pentru ca, si pentru Arina cel putin (deocamdata doar ea vorbeste) mamaia mea e tot mamaie. Si suna tare bine din guritza ei cuvantul asta. :)

Nu stiu de unde si pana unde postarea asta. E o chestiune la care mi-a venit pur si simplu sa ma gandesc. Si e faptul ca, in perioada asta, inainte de Paste, mereu am asteptat cu nerabdare sa ajung acolo, in universal mamaitelor mele. Nu am petrecut niciodata, in 34 de ani, Pastele in alta parte. Si n-o s-o fac nici in anul nr. 35. Pentru ca acolo e o parte din fiinta si din sufletul meu. Si, pana la urma, fiecare “mamaie” a mea e o parte din ceea ce sunt eu azi.