Tot despre Ari... Dar in alt fel. A gasit felicitarea asta zilele trecute. Eu cica pun amintiri bine!!! Nu m-am prins ca a gasit-o, asa cum nu ma prind probabil de multe lucruri pentru ca ea le analizeaza in fuga si nu le pomeneste pentru ca nu i se par interesante... Sau le pomeneste mult mai tarziu in te miri ce conjuncturi, facand cine stie ce asociatii...
Am vazut-o un pic trista. N-am apucat sa intreb. "Mami!!!!", zice incet. "Da, Ari!" "De ce esti tu cu tati si cu Katerina in poza asta? Eu unde sint??" Ea a inteles bine ce a inteles. Eu... n-am gasit raspunsul instant. Nu pentru ca n-as fi stiut sa ii explic. Ci pentru ca mi s-a pus un nod in gat. Pentru ca m-a durut trairea ei. M-a durut pana si gandul ca pentru cateva secunde... minute... sau cat s-o fi uitat ea acolo, a avut impresia, ba chiar convingerea, ca e exclusa.
Paradoxal, senzatia e ca primul copil e protejat mai mult si tot primul copil sufera mai mult. Si toti o fac! Indiferent cat de veseli se arata sau cat de binevoitori sunt fata de bebe. Toti sufera trauma venirii pe lume a unui potential inlocuitor sau, in orice caz, a unuia caruia trebuie sa ii dea... cel putin pentru inceput.
Ii explic Arinei situatia in fiecare zi. Si incerc sa fiu corecta, obiectiva, echilibrata. Incerc oarecum sa ii dau Arinei mai mult atata vreme cat Kate nu stie inca sa fie geloasa. Si totusi Arina are mici rautati, se simte neglijata, e mai suparacioasa, mai plangacioasa... Iar eu ma simt vinovata. Pentru ca, in ciuda tuturor eforturilor, concluzia e cam asta:
"Ari, cine e Katerina pentru tine?"
"E vrajitoarea mea."
Iar vrajitoarea nu prea e ceva de bine!
Ce pot sa spun?!? Incerc! Invat! Caut raspunsuri! Caut solutii! Probabil peste cativa ani buni o sa-mi dau seama daca am facut ceea ce trebuia sau nu. Fara sa le fac sa sufere, fara sa le rasfat excesiv. Nu sunt nici prima, nici ultima... iar reteta garantata nu exista. Dar, cand copilul intreaba, cred ca trebuie sa fac pe dracu' in patru sa am pregatit raspunsul corect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu