Lipsa somnului...

Lipsa somnului dauneaza grav! De ce nu se fac spoturi si pe tema asta?! :) Dauneaza fizicului, rabdarii, tineretii, relatiilor… Pe mine ma afecteaza la cap!!! Na c-am zis-o!!!

Uit lucruri. Mi-am facut o agenda si m-am apucat sa scriu… dar uit sa scriu sau uit sa controlez agenda. Cred ca uit pana si ca uit. Acum cateva zile am bagat rufe in masina de spalat si am uitat sa ii dau drumul, am uitat de rufe… m-am trezit doar cautand haina copilului mare la vreo 2 zile distanta. Ba chiar si cand le-am gasit, pe ele, rufele, am stat sa ma gandesc cateva minute daca le-am spalat totusi si nu le-am scos sau daca pur si simplu nu am apasat butonul. Cred ca mintea mea vrea/isi doreste sa fac lucruri, dar fizic nu mai tin pasul cu ea.

Apoi… am inceput sa uit date de nastere si aniversari. Pentru mine asta e mare lucru! Nu ratam nimic pana mai acum 2-3 luni. Acum nu le uit de tot. Imi amintesc la cateva zile distanta… adica exact cum e mai bine ca sa ma oftic. Am uitat si parola de Facebook de la Cafenea si am uitat si unde/daca am salvat-o (ma omoara Ellie J), azi de dimineata am uitat sa fac obisnuita cafea… si mi-am ales si momentul perfect pentru asta… Uit in general in ce zi sunt si sufar cu atat mai mult cu cat mereu cred ca e vineri si nu e. A, de mancat nu uit sa mananc. Mai degraba uit ca am mancat si ma hranesc din greu… la ce mi-o folosi nu stiu pentru ca am un creier tot hibernant! Uit sa dau telefoane, uit oale pe foc… uit o gramada din “vasta” mea activitate de acum.

Noroc ca nu prea plec de-acasa… sau nu plec neinsotita. Probabil m-as uita si pe mine cine stie pe unde. Ca imbatranesc e clar! Totusi sper sa nu fie ireversibil fenomenul asta de uitare. Sper sa revin la un somn de 8-9 ore pe noapte si sa mai recuperez niste neuroni. Altfel… :))

Uraganul Arina

Stiu, iar vorbesc de copii! Numai asta am in cap in ultima vreme pentru ca nu prea plec de-acasa si nu am alte preocupari. Interesant sau nu, n-am ce face! Rabdare sa aiba toata lumea cu mine, inclusiv eu! :)

De dimineata cand o imbracam pe Arina mi-am adus aminte ca am mai scris eu la un moment dat despre perlutzele ei. Acum are 3 ani si inca mai stalceste cuvinte... inclusiv poeziile din care uneori nu inteleg decat jumatate. Nu-l spune pe "r", se grabeste cand vorbeste si atunci logica propozitiilor e un pic brambura, dar exerseaza din greu pentru ca vorbeste non-stop... uneori si in somn!

Si ea cu totul e o agitatie continua. Am acum un uragan si o furtuna micutza cu potential sa devina uragan. Deja ma coplesesc, dar sunt asa haioase... mai tot timpul dau din plans in ras cu ele. Adica mai intai ma termina nervos si apoi imi servesc cate un gest sau o vorba de uit de toate relele. Si ar fi si greu sa nu razi cand auzi ceva gen "eu sint plintesa lu' mamaie" sau ca regina din Alba ca Zapada e "vidioasa" sau ca a tras fata de masa de pe masa cu tot cu pahare pentru ca "asa a fost ideea." In plus, tataie are "felie" si nu "chelie", cartea cu catei e "Doamna si Vabagondu'"... sau uneori cu "maltzienii" (care, saracii nu-s in nici un caz martieni), blugii de mers pe-afara sunt "grei" si nu "grosi", iar Loredana canta clar "o imblatisale si-o salutale". Un ingeras de copil! Sa spun ca zice o injuratura cu "ma-ta" si ca da cu telecomanda de parchet cand o pedepsesti si ii opresti televizorul? Neah! Astea sunt scapari! :) Ea asa asculta 100% din ce ii spui, dar excuta doar 5, doarme cu "sulioala" in camera doar in teorie pentru ca in fapt adoarme langa mami in patul "male" si, daca e transferata in patul ei, pe la 2-3 noaptea revine cu forte proaspete si ocupa abuziv 1 metru si jumatate, mami ramanand cu restul, iar tati cu spatiul de la picioare. Corect asa de altfel!!

Iar memoria din dotare e fantastica. Trebuie o mare atentie la ceea ce spunem si promitem pentru ca taxeaza orice abatere cu "dal ai zis ca...". M-am mirat zilele astea sa imi spuna ca face aerosoli asa cum face Malina... pentru ca nu a vazut-o niciodata, si nu credeam ca tine minte discutii vechi. Iar cu Sara, de care "a zis doamna aia de la tine de la vevici", m-a terorizat vreo luna. In Cenusareasa zina vine cu o bagheta "subtilica", asa trebuie sa citesc pentru ca asa scrie in carte si nu sa pun de la mine ca e magica sau fermecata sau oricum altceva, iar cantecele trebuie cantata exact ca la tableta pentru ca tableta e doar a ei si e sfanta!

Pffff! Scriu la postul asta de ore intregi! Nu mai termin!!! Asta ca sa se inteleaga ca si furtuna cea mica e foarte prezenta si ma solicita la maximum... ca doar nu pot sa ii dedic toata atentia lu' sora-sa!!

Si inca o aniversare...

La inceput fiecare saptamana e importanta. Asa ca mi se pare mare lucru ca azi Kitty a facut 3 saptamani. Sunt bucuroasa si un pic usurata pentru asta. Pentru ca imi doresc sa creasca putin, sa fie mai putin vulnerabila la orice, sa inceapa sa isi tina capsorul, sa stea pe burtica, sa incepem sa comunicam... din astea! Sunt usurata ca am scapat de operatie (si mi-am jurat ca o alta operatie nu mai fac decat daca viata mea depinde de asta! :)), sunt usurata ca am trecut peste primele zile de nauceala... si acum vreau sa treaca prima luna... poate chiar primele doua. Stiu ca fiecare etapa are frumusetile ei, avantaje si dezavantaje... si o iubesc pe Pufosica asa cum e acum, super-mica si dragalasa. Dar astept si momentul in care sa ne simtim ceva mai mult pe picioarele noastre.

Are mami o bombonica!!!

Aniversare

Ieri Cafeneaua a implinit 4 ani! Uau! :) Nu am avut timp sa ii dedic, nu i-am urat "la multi ani", dar m-am gandit ca e ceva! Nu stiu daca e bogata sau nu in postari, dar in mod sigur am investit in ea suflet si ganduri, confesiuni, pareri, declaratii... E facuta pentru noi, pentru cei pe care ii iubim, e facuta sa transmita emotii pozitive, sa ajute sau sa inspire, e facuta sa ne reprezinte si sa arate tututor o prietenie frumoasa pe care o dorim vesnica.
Nu o sa fac un bilant pentru ca nu imi place sa trag linii, fie ele si intermediare. Spun doar ca suntem mandre de ea, ca ne dorim sa o imbogatim cu fiecare zi pentru multi ani de acum inainte si ca le multumim celor care ne citesc si ne sustin. Noi insine suntem mai bogate cu fiecare vizualizare, comentariu sau critica si incurajam fiecare interventie care ne arata ca suntem sau nu pe drumul cel bun. Ramaneti asadar alaturi de noi si ajutati-ne sa ajungem sa sarbatorim de 10 ori mai multi ani!

Fetele mele sunt bogate!

Nu, n-am castigat la loto, n-am primit nici o mostenire si tati n-a ajuns director de multinationala. Eu raman la parerea ca, in viata in general, unii sunt facuti sa aiba bani, iar altii raman pe o linie de plutire orice-ar face. Ceea ce nu e rau! Atata vreme cat traiul e decent si iti mai poti permite si mici extravagante.

Dar fetele mele chiar sunt bogate! Si, evident, nu vorbesc de bani! Nici de dragostea neconditionata si ultra-mega-uriasa a parintilor. Asta se vede cu ochiul liber si cred ca nimeni nu se indoieste de ea. Au multe alte persoane dragi in viata lor. Si sunt iubite si rasfatate… cea mare mai mult, iar cea mica vine puternic din urma. Avem bunici si o strabunica, avem unchi si matusi, de drept sau autointitulati/e, nasi super-atenti si implicati, finutzi si finutze si prieteni. Si astfel pe Arina o aud foarte des zicand “vleau sa vina cineva la noi!” sau intreband alergand spre usa “cine-a venit”. Pentru ca ea e obisnuita sa avem casa plina, sa intrebe lumea de ea si sa o ceara la telefon, sa primeasca atentii mai mici sau mai mari… ei i se pare normal sa fie in centrul lumii tuturor. E o mica diva si e nostim ca, fara sa stie ce inseamna, simte asta.

Nu vreau ca fetele mele sa ajunga staruri si sa aiba neaparat fani si admiratori. Si chiar nu vreau sa fie rasfatate mai mult decat normalul. Dar imi creste inima sa vad ca sunt iubite, ca nu sunt niciodata singure, ca au oameni pe care se pot baza. Sunt bogate pentru ca cei apropiati investesc in ele timp, preocupare, grija, interes, cunostinte, idei… fiecare vine cu ce poate, cu ganduri pozitive si cu suflete sincere si deschise. Iar noi ii iubim la randul nostru si nu am putea renunta la nici unii dintre ei. Cred ca se cunosc ei/ele bine, dar in caz de nevoie pot sa trimit si “citatii”. :)

Acum mai am un lucru la care deja am inceput sa lucrez. Moaca mare si Pufosenia trebuie sa invete sa se iubeasca si sa fie totul una pentru cealalta. Ma gandesc ca intr-un an asa pot sa dau deja primele teste in sensul asta sa vedem daca am fost sau nu un bun profesor. :)

Tot din Jurnal

Am o marturisire de facut! Acum vreo 6-7 ani ma gandeam ca al meu sot nu prea le are cu copiii. Nu era genul care sa se uite dupa vreunul pe strada, nu ii baga in seama pe cei ai prietenilor… desi e adevarat ca nici nu prea aveam prieteni cu copii, nu prea facea planuri care sa includa vreun motzat… cu atat mai putin motzata. Pana nu a mai scapat de gura mea si a fost de acord sa incercam sa avem unul. L-am speriat eu bine ca se face cam tarziu! Si el si-a pus ambitia cu mine sa vad ca ii iese! :)

La inceput a sustinut sus si tare ca nu vrea decat baiat… si ca o sa aiba baiat! Si acum imi vine sa rad cand imi aduc aminte cat de serios spunea ca o sa il cheme Badea Ion! Si a iesit fata! (Conform dovezilor, se pare ca noi doar fete facem.) Cred ca a avut cateva emotii legate de faptul ca poate n-o sa stie sa creasca o fata. Si, de fapt, cand s-a nascut prima nu prea stia cum si de unde sa o ia. Nu ca eu as fi stiut!!

Fie vorba intre noi, pe la inceputuri le-a cam dormit. Dar am avut si copil cuminte care nu ne-a supus la grele incercari noaptea. Cu mancatul a fost haos. Dar eu trageam din greu ziua, iar seara el se amuza. De fapt asta e o diferenta majora intre noi. El ia ia mult mai usor lucruri pentru care eu ma dau cu capul de pereti. Eu sunt cu inventatul problemelor, el e cu rezolvatul… desi uneori solutiile pe care le propune sunt dintre cele mai nastrusnice. Eu stau cu mana pe butonul de panica, la el totul e posibil. Eu, de cele mai multe ori, pun mana pe telefon si sun, iar el vine sau ia masuri.

In momentul de fata e super mandru de fetele lui. Pe cea mare o rasfata, dar e oarecum mai mult responsabilitatea lui. Se pare ca au gasit o cale super buna de comunicare… desi uneori mi-as dori ca Arina sa asculte totusi de cineva! Cu cea mica sta in momentele in care eu sunt prea obosita sau atunci cand mai am alte lucruri de facut. De fapt am fost si eu putin surprinsa sa constat ca e mult mai implicat de data asta si ca intelege ca am nevoie de ajutor fara sa ii cer. Deci, pentru cei care au mai facut pariuri, de data asta chiar se trezeste noaptea, fie ca pleaca dupa ceva la farmacie, fie ca ii face Pufoseniei un biberon si o hraneste, fie ca o cara pe Arina de la un pat la altul… sau ca suporta sa fie perna ei linistitoare. :)

Ma gandesc sa nu scriu prea mult totusi. Nu de alta, dar sa nu il deochi! :)

Jurnal de bord… 2 saptamani!

Acum 2 saptamani exact imi doream sa vina ziua asta! Imi ziceam ca o sa fim acasa, ca vom fi scapat de confuzia si nebunia primelor zile, ca vom fi mult mai intremate… ba chiar ca ne vom putea bucura de o oarecare intrare in ritm si de adaptare. Suntem intr-adevar acasa, fizic suntem cat se poate de bine, cu ritmul insa… e un adevarat haos in rutina.

Nu, bebelusii nu functioneaza doar pe principiul mananca si dorm. Fetele mele cel putin nu sunt asa. Si nu ca as vrea eu sa le oblig sa faca doar asta. Arina m-a invatat ca oricum as incerca degeaba. Ce ma da pe mine peste cap e lipsa unui program. Pentru ca lipsa unui program inseamna lipsa unui control. Iar eu sunt maniaca: pro control, pro organizare, pro ordine, pro exactitate… pana la extreme. Cu copii mici toate astea sunt aproape imposibil de realizat… sau mentinut. Si atunci sunt intr-un razboi al meu cu mine insami… si cred ca o sa cam pierdem amandoua daca nu reusesc sa gasesc calea de a accepta si de a lua pur si simplu lucrurile asa cum sunt.

Pentru ca un copil inseamna de multe ori haos. Iar doi copii… hm! Cand una se trezeste si plange de foame, cealalta cade din pat si urla sa te duci sa o iei. Cand una tipa ca o doare burtica, cealalta nu vrea sa te lase sa pleci de langa ea si numeri secundele pana adoarme ca sa poti sa fugi sa vezi de ce tati nu reuseste sa rezolve problema. Iar cand tu ai febra si frisoane si ai dormi un pic, amandoua sunt agitate si isi solicita dreptul la atentie in modul cel mai galagios. Iar asta se intampla in 5 zile din 7, vreo 18 ore din 24.

Pare ca ma plang cam mult. Dar asta e realitatea. Bilantul la 2 saptamani e cam asa: multe ore nedormite… si oboseala care amplifica pofta si consumul de dulce chiar in conditii de 10 kg in plus, stres ca una din fete nu mananca suficient, iar cealalta se rasfata prea mult si isi cam bate joc de mancare, multe fire albe si timp deloc disponibil pentru a le vopsi, muschi care se dezvolta la mana in care se tine copilul si abilitatea crescuta la a face aproape orice doar cu cealalta… Ehe!! Mici detalii pe care mai bine le fac uitate... ca pana la urma nici nu mai conteaza!

Ceea ce e cel mai important si lucrul care ma linisteste si imi da putere e ca fetele sunt sanatoase. Si atata vreme cat ele sunt asa, totul e perfect. E tot ce imi doresc si ma rog sa ramana mereu asa!

…ziua 5 si 6 si…

… nu mi-a venit sa cred cand s-a facut saptamana! Mi s-a parut ca a trecut o luna. Dar am fost complet derutata si confuza si oricum, in perioada asta, ziua nu mai e complet zi, iar noaptea cu atat mai putin e noapte. Si iarasi am ajuns la sentimentul ala de ura profunda fata de noapte si de intuneric si de faptul ca o lume intreaga doarme, iar eu bananai prin casa si mai pregatesc un biberon, mai schimb un scutec, mai tin Pufosenia in brate sa se linisteasca… M-am gandit si acum 3 ani si ma gandesc si acum… cred ca femeile fac depresie postnatala din cauza noptilor! Daca am putea sa le desfiintam temporar!!

N-am rezistat nici de data asta si la o saptamana am mers deja la primul control. Si nu, nu am aflat nimic nou, dar, daca nu mergeam, simteam ca o luam razna. Chestia asta cu mersul la doctor e ca o transferare temporara de responsabilitate… sau ca o resetare, ca un moment zero de la care pot sa repornesc cu mai mult succes si mai pregatita… sper eu! E chestie psihica… a mea… si accept ca in momentul asta sufar de oarece dereglari! Plus de stres. Stres care a aparut acum 3 ani si din cauza caruia am zis ca nu-mi place prima luna… si nici a doua… ca sa-mi dau seama ca de fapt l-am tot carat aproape 3 ani… si de care abia reusisem sa mai scap. :) Si uite o sa il fac tovarasul meu din nou si ma gandesc ca probabil, cel mai corect spus, e ca o sa fie alaturi de mine mereu pentru ca niciodata nu o sa incetez sa imi fac griji pentru Sufletzelele mele.

Ce pot sa spun?! La o saptamana eram ok… lasand la o parte reactiile exagerate. Ma asteptam la o anumita evolutie a lucrurilor, eram si nu pregatita... am mai zis-o... Macar sa fie lucrurile asa cum sunt acum pentru ca, intr-un fel sau altul, le fac fata.

N-am apucat insa sa le multumesc tuturor celor care au trimis mesaje, cadouri, care au sunat sau si-au exprimat interesul asa cum s-a putut. N-am vrut si nu vreau sa fiu/par indiferenta sau nesuferita… sau chiar nebuna un pic! :) Sunt doar putin obosita. Dar sunt recunoscatoare si multumesc tuturor!

… ziua 4…

… adica ziua marii veniri acasa. Abia asteptam momentul. Eu sunt si usor claustrofoba, sa spun! Sau, ma rog, in ditamai spatiul, intr-o camera cu ferestre mari, cu o groaza de oameni in jur, numai gandul sa stau “inchisa” 3 zile si 3 nopti undeva ma face sa ma sufoc… daramite sa si traiesc experienta!

Am stat ca pe arcuri pana la 1. Am avut multe de facut/rezolvat inainte de plecare, si totusi parca treceau ore de plumb. Cred ca si din cauza ca imi era foarte dor de pitica mea care deja promovase la gradul de “cea mare”. Si ce emotii aveam vis-à-vis de modul in care avea sa reactioneze! Ea care prin definitie si structura e o “figura”! In fine, discutii finale cu doctorii, bilete de externare, rezultatele analizelor, cercelusi in urechi… si plata facturii… :) Care nu a fost atat de dureroasa pentru ca, avantajul sistemului privat – mai un discount pentru ca e a 2-a internare la ei, mai un serviciu care intra in pachet… si slava Domnului ca un angajator bun mai da o mana de ajutor!

Si ne-am intalnit cu Arina in curtea spitalului. A venit in fuga, a avut un soc de o secunda si apoi a inceput sa rada si sa topaie de bucurie. Era pe cat posibil pregatita, stia ce se intampla si totusi mi se pare ca a reactionat peste asteptari. Tot drumul pana acasa s-a uitat numai la surioara ei, ar fi vrut sa o tina in brate… iar mie cele 3 zile in care nu am vazut-o mi s-a parut ca au schimbat-o atat de mult! Prin comparatie, normal, si acum am senzatia ca e atat de mare si de matura oarecum si ca stie atat de multe!! Si ma uit inapoi si ma gandesc la cata munca am depus sa o aduc pana aici… munca care acum nu mi se mai pare deloc munca pentru ca n-am avut-o in minte si in suflet si in fata ochilor decat pe ea timp de 3 ani… si cu atata dragoste de dat pe din-afara cred ca n-as putea in ruptul capului sa mi-o imaginez a fi altfel. Ma fascineaza modul in care uneori imi da ia lectii mie si felul in care trece teste, voluntare sau nu, mai bine decat as putea eu sa o fac.  Pe de-o parte as vrea sa o pastrez exact asa cum e acum. Pe de alta parte abia astept s-o vad cum evolueaza si cum o sa se dezvolte intr-un model pentru sora ei.

De fapt tot ce imi doresc e sa am rabdare si mai multa minte sa reusesc sa le vad peste 3 ani doua surori unite si iubarete, istete si haioase si, cel mai important, sanatoase! Si in momentul ala probabil ca o sa vreau sa inghet timpul ca o clipa de absoluta fericire!

Jurnal de bord... ziua 3

Cu un mare oftat si viteza melcului o luam de la capat – tratament, dat jos din pat, mers la baie… si repede-repede sa tragi cu ochiul sa vezi ce face bebe. Dupa vizita neonatologului vine in camera… si incep frustrarile: nu mananca suficient pentru ca oboseste si adoarme, daca nu mananca suficient, ii e foame si intr-o ora iar se trezeste si plange, cand rezolvi cu astea, trebuie schimbat… si per total la fiecare pas simti nevoia sa chemi pe cineva in ajutor.

Pare atat de simplu in teorie!! Ce poti sa ii faci unui bebe de 2, 3… cateva zile, ba chiar si o saptamana – doua. Mananca si doarme! Eh, nu mereu! Eu macar de data asta nu am mai fost socata ca un bebe atat de mic poate sta treaz… si cu fiecare zi din ce in ce mai mult. Ceea ce nu e un capat de lume. Dar daca plange?? Prima lectie e sa nu intri in panica. Daca o inveti pe-asta, jumatate din batalie e castigata. Apoi incepi sa il cunosti… sau iei diverse prin eliminare – foame, somn, trebuie schimbat… Da, si cand le pui pe hartie nu par a fi multe si grele. Dar cat de tare si de usor iti sare inima din orice!! Si cum ti se pare orice detaliu un mega-potential-dezastru!

Cea mai grea cred ca e starea de confuzie. Ti se pare ca aveai o groaza de lucruri de facut si nu le-ai facut, ca uiti tot si nu te poti organiza, ca esti nepregatita… Eu una am facut liste si am scris o groaza in a 2-a zi. Si ce?! Gandurile tot vraiste mi-au ramas. Mai am pana sa fiu linistita si fara teama ca in orice moment poate sa apara ceva. Nu-mi plac deloc surprizele in faza asta! De nici un fel!   

Jurnal de bord... ziua 2...

In spital se da trezirea la 6. Cu tratamente, cu facut toaleta… plus schimburile de tura care dau nastere la agitatie. Nu e loc de dormit sau de odihna, si oricum, in ziua nr. 2, durerile sunt undeva la apogeu. Pentru ca trebuie sa te ridici, trebuie sa faci primii pasi, trebuie sa treci peste ameteli, peste senzatia ca lucruri ti se pot rupe in interior la cea mai mica miscare… Si in acelasi timp ti se repeta ca doar miscarea te poate ajuta, ca mersul te ajuta sa revii mai repede la normal si zau ca te-ai misca, dar in ziua asta a 2-a eu una am simtit ca o sa raman cocosata pe viata, ca n-o sa mai pot sta dreapta in veci, ca o sa ajung sa merg cu nasul in podea, cu o mana in sold si cu una sustinindu-mi burta.

Dar adevarul asta e pana la urma… prima zi de miscare e cumplita, apoi incepi sa te simti din ce in ce mai bine. Avantajul faptului ca te misti in spital e ca o poti face dupa o considerabila portie de calmante. Pe mancare nu te prea poti baza – iaurt, branza de vaci si o supa ultra-chioara, fara sare… fara gust de fapt. Doar amagire, nu si surse de energie.

Un alt plus a fost programul de vizite generos. Mai vine cineva sa iti ridice moralul, mai te ajuta altcineva sa faci un traseu complet de plimbare pe culoare fara sa risti sa te asezi pe jos la jumatatea drumului… si tot cu agitatie trece timpul mai repede… plus ca bebe vine in vizita mai des si toata lumea e extaziata de cat de frumos e, cel mai frumos dintre toti cei de acolo, si se fac comparatii, se emit pareri cum ca tenul e al lui mami si ochii ai lui tati… si tot asa! Vrei acasa si, daca ai colega de camera, ai toate sansele sa vrei si mai tare acasa… Iar peste noapte ai optiunea sa dormi si sa lasi asistentele sa se ocupe de bebe, dar nu prea iti vine pentru ca, daca mergi acasa si nu esti convinsa ca te descurci, ca te-ai obisnuit cat de cat cu el, ca esti pe drumul cel bun cu mesele, ca ai pus suficiente intrebari (si nu va ganditi ca la al doilea copil e altfel sau sunt mai putine griji si mai putine temeri)… hm!! Pentru o obsedata de control ca mine lipsa somnului e preferabila unei pregatiri insuficiente.

Si slava Domnului ca inca o zi care trece inseamna un pas urias spre a fi mai bine din toate punctele de vedere!

Jurnal de bord… ziua 1...

Sau mai degraba 0. Nu mi-a venit sa cred ca sunt la spital, ca ala e momentul, ca e sfarsitul… si totusi marele inceput. Am fost si nu am fost pregatita. Am avut 1 milion de emotii. Am fost nerabdatoare si in acelasi timp as fi fugit si as mai fi stat asa o saptamana, o luna, un an.

E bine cand lucrurile se precipita pentru ca nu ai timp sa gandesti si sa analizezi. E bine sa fii uneori in fata unui fapt implinit ca sa mai scapi de greutatea asumarii unor decizii. Am acceptat ca ala e momentul si ca nu mai putem merge decat inainte, pozitiv si cu bucurie, indiferent de “traumele” suferite pe parcurs… desi am trecut de o anumita usa si au inceput flash-back-urile!!! Culoarul lung si gol, camera din pre-operator, perfuziile, asistentele imbricate in verde, fetele lor zambarete si tonul calm si bland care nu trada absolut nimic… au o anumita diplomatie si un mod de a-ti transmite doar ca nu se poate intampla nimic rau si ca esti cea mai curajoasa fiinta de pe pamant!

Am incercat sa dau orice gand la o parte, sa pastrez in minte doar frumusetea momentului. Nu vreau sa sperii pe nimeni, deci nu o sa intru in prea multe detalii… desi sunt absolut convinsa ca pentru astfel de lucruri e bine sa stii cat mai multe din ceea ce urmeaza sa se intample. Altfel socul poate fi ca cel al colegei de camera care repeta la nesfarsit ca ea a crezut ca e ca si operatia de apendicita.

M-a ajutat sa stiu pasii, m-a ajutat faptul ca mi se spunea la fiecare moment ce urmeaza, m-a ajutat sa vad deschiderea celor din sala si sa stiu ca pot spune ceea ce simt pentru ca sunt auzita si ajutata. M-a durut din nou sa simt acul in coloana si lichidul rece intrand si inaintand, dar i-am fost recunoscatoare asistentei care ma tinea in brate. M-a ingrijorat sa vad un alt anestezist decat ceea ce mi-as fi dorit, dar a fost ok. M-a nelinistit faptul ca nu mai vedeam ceasul de pe perete sa stiu cat mai dureaza, dar mi se spunea in continuu ce mai e de facut si cat mai dureaza. Mi s-a parut cam de filme sa vad reflectata in sticla din tavan ceea ce fac doctorii cam cu 70% claritate, dar pana la urma era alegerea mea daca ma uit sau nu. Am simtit diverse in interior si apasarea in momentul scoaterii bebelusei si o durere ascutita in partea dreapta, dar am hotarat ca prefer asa decat sa am iarasi frustrarea de a nu putea misca nimic. Totul a fost suportabil pentru ca nu am fost lasata sa sufar inutil… si am fost mai puternica cu fiecare secunda pe care o treceam cu bine, si am avut incredere in mainile sigure ale doctorului si mi-a placut la nebunie de cea mai frumoasa doctorita pe care am vazut-o vreodata si mi s-a parut amuzant sa imi vad sotul socat la geamul salii de operatie… si mi s-a parut super tare sa nasc pe muzica!!! Si nu, nu a fost coincidenta sa aud “Lumea e a mea”.

Apoi am urat senzatia de frig. Mi-am adus aminte de ea atunci cand a inceput tremuratul si mi-am dat seama ca e a 2-a oara in viata cand simt real clantanitul dintilor. A durat cateva minute bune, cu tot cu paturi pe mine, dar nu a ajutat faptul ca mi s-au pus greutati si gheata pe burta. Dar am incercat sa ignor si sa controlez tremuratul si pana la urma am reusit sa ma incalzesc. Si au venit durerile, dar si calmantele,  mi-a distras atentia agitatia continua de la Terapie Intensiva, m-au bucurat si m-au incurajat mesajele pe care le-am primit in continuu chiar daca eu nu prea eram in masura sa raspund. Si mi s-a facut foame! Dar ce foame!!!! Am dormit putin pentru ca s-a lasat cu sforaituri vecine peste noapte, dar am fost bucuroasa sa imi vad bebelina si sa o tin in brate si sa stiu ca e bine. Si a venit dimineata...

A fost greu, o zi intensa si o noapte lunga. Ma bucur ca a trecut si ca, incepand cu anul viitor, doar o sa sarbatorim!

Calendar 2013 - Q1

IANUARIE

Prima luna a anului este de acomodare. Dupa indopatul compulsiv de Sarbatori, dupa goana dupa cadouri, dupa Jingle Bells si alte melodii inspirationale, ianuarie vine ca o binecuvantare - liniste si pace, vantul iti cam sufla prin buzunare si incepi sa faci liste si planuri pentru anul ce tocmai a debutat. 

La noi este usor diferit pentru ca o luam de la capat cu sarbatoritul, prieteni si familie laolalta, deci pana la urma distractia continua, nu avem timp de plictiseala.

Dar anul acesta deja am trecut de luna Ianuarie, deci trebuie sa ne focusam catre alte orizonturi.

@Internet source

FEBRUARIE

Nici nu incepe bine ca iar o luam cu petrecerile. Luna asta am o gramada de sarbatorite preferate, una si una, doamne si domnisoare de elita. E un motiv in plus sa plac aceasta a doua luna a anului pe langa faptul ca e mai scurta, deci muncesc mai putin pe aceeasi bani pe care i-as primi intr-o luna de 31 de zile. 

Plus ca nu trebuie sa uitam ca avem de-a face cu o luna iubibiloasa! De la Sfantul Valentin pe care romanii l-au adoptat mai ceva ca pe un erou national, la uitatul Dragobete, Februarie nu face altceva decat sa fie preludiul primaverii pe care o tot asteptam. Romantismul pluteste in aer si desi nu sunt de acord ca ai nevoie de o zi speciala ca sa iti sarbatoresti iubirea, tot e ceva pentru cei vaduviti in restul anului de coplesitoare gesturi cu petale rosii si gust de ciocolata. 

Este luna in care deja incepi planurile de concediu, prinzi curaj fie sa te bucuri in continuare de sporturile de iarna, fie sa migrezi catre destinatii mai calde.

@Internet source

MARTIE

Martie este de departe favorita acestui trimestru. Poate sa fie zapada de juma' de metru ca mie tot imi miroase a primavara. Este momentul cand imi scot pantofii verzi din dulap ca sa fie in ton cu noul anotimp. Adio haine groase, bun venit noua garderoba. Doamne, iti multumesc ca ai inventat luna Martie! Inca din prima zi ne navalesc speranta si culoare si bucurie desi de multe ori iarna se incapataneaza sa ne tina in mrejele ei. 

Si sa nu aud vreun pesimist care imi invoca the downside, cum ar fi astenia de primavara! Hai sa fim seriosi, daca ne alimentam corespunzator (mai multe fructe si legume crude, mai usor cu zaharul si cu grasimile si cu statul excesiv peste program), facem miscare si mai luam si cate o vitamina pe ici pe colo, astenia bu-hu-hu nu are nicio sansa!

Ah si sa nu uitam ca debutam cu sarbatoarea Martisorului, cu parfum de mucenici si ziua de 8 Martie. Plus ca mai e si distractia de a-ti alege o "baba" iar eu mereu trisez si imi aleg 2 (una in zi fixa si una la inspiratia de moment - Accuweather sa traiasca)!

Si am mai zis-o si o mai zic, iubesc luna Martie si pentru ca acum incredibil de multi ani, mi-am cunoscut sotul si mi se pare cea mai misto aniversare sa poti sarbatori an de an faptul ca ai avut marea sansa sa cunosti un om iar vietile voastre au devenit incet incet una singura. Si mai mare este bucuria cand omul acela ti-a devenit nu doar iubit dar si cel mai bun prieten, companion si sfatuitor cum poate nici tu nu l-ai fi plasmuit asa de bine in visul tau cu Fat-Frumos.

Si mai imi place luna Martie pentru zumzetul de albine, pentru copacii infloriti, pentru gingasii ghiocei si parfumul de zambile. 

Imi place ca pot sa imi reiau activitatile in aer liber, ca pot spera si imi pot face planuri in voie ca si cum tocmai m-am trezit din hibernare.

Si as putea gasi inca pe-atatea motive pentru ca cel putin pentru mine este o luna desavarsita.

@Internet source

Coup de foudre

Astazi am cunoscut un bobocel de fetita! Un puiut de om care abia a aparut pe lume de cateva zile si deja face furori.

Aproape ca uitasem cat de mic poate fi cineva atat de mic :). Nu ca as avea vreo vasta experienta in domeniu, dar acum trei ani aveam placerea si bucuria sa o cunoastem pe sora ei care acum ne informeaza ca e "male", deci ca isi ia in serios rolul ce ii revine de acum.

Imi este greu sa descriu in cuvinte emotia acestei prime intrevederi. Este evident ca totul l-am trait la modul subiectiv dar cand vezi bucatica aceea care topeste ditamai oamenii ca pe niste caramele, nu poti sa nu o indragesti. 

Imi plac copiii, dar nu pot generaliza aceasta dragoste. Iubesc copiii carora le sclipesc ochisorii din care transpare inteligenta si care ma cuceresc printr-un je ne sais quois. O fi chimie, o fi destin, nu stiu sa zic.

Arina si sora ei mai mica au un loc special in inima noastra si vorbesc la plural pentru ca deja tot familionul nostru le iubeste si le indrageste. 

Ma mai intreaba lumea daca Arina ne spune "nana"/"nasa", "nanu", etc. Ei bine, nu. Nici nu mi-am pus vreodata problema ca ar trebui sa avem un astfel de apelativ. Esentialul este ca ea sa stie un singur lucru - ca suntem niste oameni care o iubim si care o vom veghea pe tot parcursul existentei noastre. Si acelasi lucru va trebui sa stie si surioara ei, Pufosica mititca, indiferent de relatia pe care am avea-o.

Si uite asa familia creste si se mareste pentru ca aceste micute fac parte integranta din viata noastra.

Mai multe o sa va povesteasca mama minunatelor cand va reveni in blogosfera ;) , dar pana atunci eu una ma declar cucerita si indragostita iremediabil de aceste copile dulci!